Elvin, B. (Bernstein, Elvin), n. 24 august 1927, în Moineşti, judeţul Bacău. Scriitor. Ivit în sânul puternicei comunităţi evreieşti moineştene, din care au pornit să-i ducă faima în lume, între alţii, ctitorii dataismului şi ai realismului esenţialist în pictura europeană a secolului al XX-lea - Tristan Tzara şi, respectiv, Pic G. Adrian -, viitorul artizan al cuvântului şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în urbea natală, cupă care, împreună cu părinţii, Rela (n. Braunstein) şi Herman Bernstein, mic proprietar al unei distilerii de petrol, s-a mutat în Capitală. Aici, în anii tulburi premergători celei de a doua mari conflagraţii mondiale, a trăit din plin drama etniei sale, fiind mai întâi împiedicat să studieze la Liceul “Mihai Viteazul”, iar apoi obligat ani de zile la muncă obligatorie, în timpul căreia a fost “umilit cu sârguinţă şi metodă”, învăţând “pentru prima oară ce înseamnă munca fizică săpând, plivind şi culegând legume”, şi “condamnat de aceleaşi legi rasiale la o alt fel de muncă silnică, mult mai traumatizantă pentru tânărul care eram la data respectivă, şi anume dezgropând cadavrele de pe urma bombardamentelor din 1944”. Avându-l ca profesor de limba română pe Mihail Sebastian, a urmat cursurile Liceului “Cultura” - Max Ariel, debutând ca publicist în revista pe care a scos-o în anul 1943, Caiete culturale, iar ca literat, în ziarul Ecoul (1944), unde a publicat, cu pseudonimul Paul Scorţeanu, medalionul G.B. Shaw. După obţinerea bacaureatului, în 1946, fostul “străjer” de sub Carol al II-lea s-a lăsat “vrăjit de ceea ce Malraux numea iluzia lirică” şi, ferm convins că după dispariţia fascismului “se va instaura seninul”, s-a transformat într-un “sincer şi convins comunist”, gata să pună umărul la edificarea noii societăţi. Se înscrie în acelaşi an şi frecventează cursurile secţiei Estetică a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii bucureştene, dar “destul de curând, prin 1948-49, încrederea în regim a început să se clatine”, chiar dacă, pe finalul anului al doilea, devenise şi redactor al Editurii Tineretului, unde, împreună cu pictorul George Tomaziu, scotea un buletin cultural pentru străinătate. Declicul s-a produs într-o “miercuri din februarie 1949”, când celebrul pictor i-a comunicat că în cel mult o săptămână va fi arestat şi că e bine să evite întâlnirile cu el. A continuat, totuşi, să publice, îndeosebi articole de critică literară şi teatrală, eseuri şi proză, numărându-se printre colaboratorii constanţi ai puţinelor reviste ce apăreau la acea vreme: Contemporanul, Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa românească. Îşi ia licenţa în 1950, însă trei ani mai târziu, când tocmai se inaugurase Spiritul de la Geneva, a fost exclus din partid, ca "greşit încadrat", "burghez nefericit" şi "duşman strecurat", şi “pus pe liber” de la Editura Tineretului, găsindu-şi cu greu un post de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi, complementar, la Viaţa românească. Prea lipsit de experienţă pentru a depista mecanismele mistificării şi faptul că aparenta deschidere nu putea să dureze, a decis să facă undele compromisuri şi, după ce, în 1948, publicase cu pseudonimul Mircea Slavu nuvela Armă vicleană, în 1955, debutează editorial cu studiul critic Geo Bogza (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti), urmat în acelaşi an de un studiu aprofundat privind Teatrul lui Mihail Sebastian (idem, colecţia “Mica bibliotecă critică”). Sub impulsul şocului resimţit după revoluţia din Ungaria (1956), a scris şi publicat apoi, cu complicitatea unui cenzor de la Direcţia Presei, Anatole France (1957), o carte “împotriva fanatismului, a intoleranţei, a dogmatismului nivelator, a tuturor relelor care pândesc spiritul”. Aceasta a stârnit însă o “furie nemaipomenită” în rândul forurilor comuniste, care au cerut înlăturarea lui imediată din presă. S-a opus, într-o primă instanţă, Leonte Răutu, însă în iulie 1958 tot a fost convocat la Ministerul Culturii şi, după ce subsecretarul de stat i-a comunicat sec faptul că i s-a încredinţat “sarcina de a fi şeful secţiei scenarii din cinematografie”, în câteva zile a fost scos din cele două redacţii şi, timp de trei ani, a fost şomer, neavând dreptul să tipăreacă niciun fel de carte. I-a fost, totodată, limitat accesul la presă, singura revistă care-l mai publica fiind Gazeta literară, graţie lui Paul Georgescu, cel care se bătea cu cenzura pentru fiecare articol. Reintrarea în “câmpul muncii” i-o datorează lui Alexandru Mirodan, pe atunci secretar literar al Teatrului de Comedie, cel care, dorind să se dedice literaturii, avea nevoie de un înlocuitor şi l-a recomandat directorului acestuia, actorul Radu Beligan. Preluându-i atribuţiile în 1961, a constatat că deşi citise foarte mult teatru până la acea vârstă, nu îl privise “tridimensional”, cum o făcea un bun secretar literar şi, în plus, nu cunoştea “tacticile, manevrele, viermuiala pe care o constituie teatrul de oriunde”. A depăşit însă şocul şi, în 1964, a avut un rol hotărâtor în montarea piesei “Rinocerii” de Eugen Ionescu, dar şi a altor piese mai greu acceptate de cenzură, fiind repede acceptat în familia instituţiei şi “socotit eminenţa cenuşie a teatrului”. Înfruntând “necunoscutul ameninţător, apelând la diplomaţie, tact, abilitate pentru a dejuca intrigi, pentru a dezarma ostilităţi, pentru a coaliza simpatii”, a câştigat nu doar încrederea deplină a colegilor, ci şi pe aceea a directorului, pe care l-a urmat, în 1969, în aceeaşi calitate de scretar literar, şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”. Iar dacă în 1967 iniţiase Caietele Teatrului de Comedie, la noua instituţie a pus bazele prestigioasei publicaţii trimestriale, Caietele Teatrului Naţional, cu un tiraj de 50000 de exemplare pe număr (şi au fost 80 de numere, cu 4 milioane exemplare tiraj!), singura în paginile căreia numele “iubitului conducător” nu şi-a făcut loc, spre satisfacţia numeroşilor intelectuali de elită atraşi în calitate de colaboratori. Tot la Naţionalul bucureştean, în cumpliţii ani ai autofinanţării, a editat şi revista Jocul de-a vacanţa, în 200.000 exemplare, de asemenea de o bună ţinută intelectuală. Apelând la aceeaşi abilitate şi diplomaţie, a izbutit să păcălească iar vigilenţa cenzorilor editoriali şi deşi figura încă pe “lista neagră”, a constractat propriile cărţi pe numele aceluiaşi Paul Georgescu, care după ce obţinea aprobarea dezvăluia editurii cine e adevăratul autor. Aşa au apărut, la Editura pentru Literatură, noile volume de critică Anton Pavlovici Cehov (1960, colecţia “Oameni de seamă”), Camil Petrescu (1962) şi Modernitatea clasicului I.L. Caragiale (1967), iar la Editura pentru Literatură Universală, Teatrul şi interogaţia tragică (1967). Nemulţumit, cu câteva excepţii, de paginile de critică, se întoarce, sub înrâurirea lui Camil Petrescu - pe care îl cunoscuse, în calitatea lui de redactor la Editura Tineretului, prin 1949, şi a cărui monografie o scrisese în doar trei săptămâni - la o mai veche năzuinţă, aceea de a scrie romane. Simţind în adâncul său “nevoia să rup(ă) cu ceea ce era eroare, compromis, limbă de lemn în aceste file”, a încercat să răscumpere, să răzbune şi să întregească ceea ce simţea că-i este refuzat, să transmită şi cititorului tragismul protagonistului care “trăieşte într-un regim totalitar şi este marcat de tot ceea ce ştie despre sistem” şi, în fapt, propiul tragism şi traumatism al personalităţii sale amputate şi profund jignite. Propuse Editurii Eminescu, romanele sale s-au succedat rând pe rând, cititorii având şansa să se bucure de volumele După o lungă şi grea suferinţă (1973), Partea mea de comedie (1974), Prin ce se deosebeşte această noapte? (1977), Hotarul imaginar (1980), În continuare (1982, în colecţia “Romanul de dragoste”, care a cunoscut şi o a II-a ediţie, în 2003, la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti), Colţurile cercului (1985) şi Patru şi un absent (1988). Acestea sunt întregite de volumul de povestiri Numătăroarea inversă (Editura Hasefer, Nucureşti, 1997) şi de Datoria de a ezita (idem, 2003), o carte “emoţionantă şi gravă, ce conţine, în filigran, unul dintre cele mai intense elogii existente în literatura romană aduse literaturii şi cărţilor”, după cum o defineşte Mircea Iorgulescu. De-a lungul anilor a semnat, de asemenea, mai multe studii introductive şi prefeţe la volume semnate de Jules Verne, Halldor Laxness, Gheorghe Brăescu, Dan Pavel, Mihail Sebastian, Upton Sinclair, Eugen Ionescu, Albert Camus ş.a. A fost inclus, totodată, în antologiile Teatrul românesc în contemporaneitate (Editura Minerva, Bucureşti, 1964) şi Rădăcini şi furtună (Tel Avic, 1972), iar la rândul lui a alcătuit şi scris cuvântul introductiv al antologiei Dialogul neîntrerupt al tearului în secolul XX (Editura Minerva, 1973, colecţia “Biblioteca pentru toţi”). Discret şi eficient, după 1989 s-a implicat în editarea revistelor Litere, pe care a fondat-o, împreună cu George Bălăiţă şi Tania Radu (1990, devenită apoi, sub egida Fundaţiei Cultural Române, Arc) şi Lettre Internationale (aprilie 1992), de data aceasta în calitate de redactor-şef al ediţiei române a prestigioasei publicaţii europene. Acreditat pe viaţă în Juriul Cronicarilor Dramatici din Berlin, a refuzat invitaţia de a emigra în Berlinul Occidental ori în Israel, preferând să locuiască în limba română şi să lase urme ce mai pot fi depistate în revistele Ateneu, Dilema veche, Familia, Observator cultural, Revue Roumaine, Steaua, Teatrul, Tribuna ş.a., în dicţionare şi în lucrările de specialitate în care textele sale au devenit surse bibliografice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu