Tot
alergând dintr-un iad în altul, Victor Mitocaru s-a încărcat de amnezii contemporane și, mai navigând pe
o corabie în derivă, mai clevetind pe internet, mai furat de
sărbătorile pascale, s-a făcut că nu observă cum, pe la jumătatea acestei luni,
în a treia zi de Paști, a intrat în cel de-al 15-lea lustru al trecerii sale
prin această lume, din ce în ce mai confuză, din ce în ce mai agasantă, din ce
în ce mai fără Dumnezeu.
Stând mai mereu sub pleoapa secundei, hâtrul clevetitor a
cântărit cu atenție lacrima pură a
timpului și, drămuindu-l cu parcimonie, a reușit să-i împace pe toți,
robotind cu folos la catedră, în instituțiile muzeale și de lectură, în
redacții și birouri funcționărești, urmărind și construind el însuși prezentul discutabil, pe care l-a
transferat apoi în metafore și tablete ori în cărți de substanță consacrate
unor personalități ale locului.
Alunecând pe suprafața lucie a ideii, a constatat că nicio cale nu-i sigură / de-a te pătrunde de
sinele tău / fără să tulburi apele oglinzii / cu dâra cuvântului și că semnul și clipa dispar fără urmă dacă nu
ai preumblări prin adâncul temeinic și
lași pe rafturi enciclopediile, observând doar cum năpârlesc precum păpădiile, / scuturate de seismul privirii.
N-a fost, tocmai de aceea,
un călător imprudent prin cele șapte
decenii parcurse, adoptând un original mod
de a trăi personal și obștesc, dar și o dietă
împotriva intemperiilor crizei, care l-au transformat în corăbierul
iscusit, ce și-a asigurat o pensie liniștită și, odată evadat din spațiile înaltelor instituții, șansa de
a respira nestingerit și de a se întoarce fără opreliști la masa de scris.
Expirat în Agora, cum cu
autoironie se definește, a pornit iarăși în călătorie, de data aceasta prin
Utopia Felix, unde, „năvalnic, liber şi pe banii lui“,
cum l-a descoperit criticul Grigore Codrescu, încearcă să ne demonstreze,
pornind de la adagiul rimbaudian „Eu sunt un altul“, că încă nu-l cunoaștem în
plenitudinea forței sale creatoare și că va veni și clipa înțeleaptă în care va scrie cartea ce-l va defini cu
adevărat.
Până atunci, nu ocolește
dezbaterile cenacliere sau în cercuri mai restrânse, lectura cărților ce i se
dăruiesc, despre care mai și dă samă câteodată, probând că uneltele criticului
nu-i sunt străine și că oricând se poate naște o carte de cronici.
Deși mai puțin implicat în
viața politică, apropiata campanie electorală nu e exclus să-i resuscite dorul
epigramei, așa că profităm de ocazie și vă reamintim acest Manifest pentru răutatea cuvântului, inserat pe coperta a IV-a a volumului Clevetind pe internet:
Să nu fiţi supăraţi pe mine,
cu nimenea nu port război,
aleg doar grâul de neghină,
fireşte, grâul sunteţi voi.
Şi-atuncea poate că neghina
s-ar înţelege că sunt eu;
la binele ce răspândirăţi
e necesar şi-un dram de rău.
Din partea mea să trăiţi bine,
să nu cunoaşteţi nicicând răul,
deşi ne-a ajutat minciuna
să ne găsim din nou Bacăul.
Dedic volumul
binelui naţional,
agonizând în
poleială
resuscitat de o
eternă
campanie
electorală.
Ca unul
care și-a dedicat o parte din existență redacției noastre, îl așteptăm oricând
nu doar la taifas, ci și cu noi texte, spre încântarea cititorilor, ce regretă
acum despărțirea de rubrica Starea de
grație.
La buna vedere, așadar, tinere septuagenar,
sănătate și cărți captivante!
* Ateneu, aprilie 2012
