Eternul ca veşnică ispită

           Ajunsă la a patra carte de versuri, Simona Nicoleta Lazăr ne invită încă de la prima pagină să intrăm într-un univers aparte, pentru înţelegerea căruia e nevoie mai întâi să ne întoarcem în timp la mitologia greacă, unde vom (re)descoperi ce se ascunde în spatele constelaţiei Cassiopeea, cea la care face trimitere titlul. Ne vom dumiri astfel mai bine de ce creaţia sensibilei autoare este înţesată de termeni marini, de vietăţi şi lucruri ce au atingere cu aceştia, de la tritoni şi adamante, la ambră şi alabastru, de la rodie şi olivi, la leandri şi migdali ori la volbură, dar şi de ce face trimitere la „zeii potrivnici”, pe care îndrăgostita perpetuă îi alungă din cer.

          Structurat în patru cicluri – Eternul de ispită, Dispăruta livadă a Edenului, Un cântec din stepă, Subţiri şi îndrăgostiţi –, dintre care ultimul conţine doar o poezie, volumul Toamnă în Casiopeea (Editura Ager, Bucureşti, 2004) e, în ansamblu, un amplu poem de dragoste, pe care „femeia cu somnul subţire ca firul de iarbă” îi trăieşte/scrie cu intensitate, invitându-ne şi pe noi în „acest atrium al iubirii”, populat de cei doi etern îndrăgostiţi, însă şi de alte elemente definitorii pentru zona sa crepusculară.

          Poemele, „toate sângerând în cascadă”, se aşează unul după altul aidoma unui fluviu care îşi adună apele, devenind de la ciclu la ciclu tot mai rotund, tot mai împlinit, tot mai „bun generos şi fierbine / ca o pâine rotundă şi dospind / de cuvinte”.

          Chiar dacă, uneori, lasă impresia că duce o viaţă banală, „ochiul deschis ca o poartă de rai” al poetei cuprinde totul, iar acolo unde doar pare că nu poate pătrunde intră pe furiş, privind spre cer pieziş, inclusiv din „visul tritonului”.

          Ştiind că „inima lumii bate în contratimp”, nu se lasă copleşită de fragilitatea orelor, ci călătoreşte zi şi noapte spre „plaurul dragostei”, evadând din „închisoarea calină şi tandră” şi dăruindu-se cu toată fiinţa iubitului, căruia îi aduce ofrandă carnea ei „săgetată de noapte”: „Iată! îţi aduc ţie ofrandă / carnea aceasta vinovată / şi tandră / şi sfintele ei desfătări / sub mâinile tale // şi sângele-mi viu risipind pe altare / de cerească zăpadă / roşii lui trandafiri // gura-mi / floare de palisandră / şi strigătul şi tăcerile / şi aprinsele-mi şoapte // Iată! îţi aduc ţie / ofrandă / carnea mea săgetată de noapte”.

          Deşi concurează la rândul ei nereidele cu „trupul de apă”, o veritabilă „torţă fluidă”, are momente când, copleşită de dragostea ce i-o poartă „Cel(ui)-iubit”, nu mai poate spune nici un cuvânt, nu mai poate „slobozi nici un sunet spre cer / când gust(ă) vinul rubiniu / al buzelor” acestuia.

          Cu ochii „încărcaţi de iubire”, nu-i înţelege răceala şi după ce îşi biciuie mai întâi „templul întrebărilor arse”, îndreaptă apoi tirul năucitor către cel „scoborâtor din os de stele”, din „ţara fără limbă / din ţara fără anotimpuri şi iertări”, pentru care, „înveşmântată-n văpăi / (niciodată în brumă”, e în stare să ia până şi „forma păcatelor” sale.

          Şi pentru că nu are altă unealtă în afară de suflet, de dragul lui sapă în continuare în cuvânt [(De dragul tău sap în carnea acestui vers) / n-am altă unealtă decât sufletul meu / între verbul perfect şi timpul perfect / sap în genunchi / înaintez cu greu / înaintez atât de greu! // (de dragul tău sap în carnea acestui vers) / sunt singură / pe lângă mine trec nemuritorii şi tac / recunosc îngerii după mers / semn cu mâna fără speranţă le fac / şi în carnea acestui vers / sap / în genunchi eu sap / de dragul tău în carnea acestui vers], încearcă tertipuri străvechi, apelând la „mirodenii pentru uitare” (cuişoare şi coliandre / adăpostite în sipetul cu veştede încuietori / mirodenii pentru suflet / mirodenii pentru uitare), scrie în „beznă litere gârbove şi amare” ori ţese pe ritmuri melodioase şi ademenitoare, „muşcate de-un dor năpraznic”, strofe aşezate în stil clasic (De-ar fi să fiu m-aş face un nasture la haina-ţi / să mă atingi de câte ori o-nchei / rotund să treci cu degetul pe trupu-mi / gândind cât de-nverziţi sunt ochii mei […] de-ar fi să fiu m-aş face inima din tine / să bat egal să ştiu că-n viaţa la e bine), îi cântă „cum pe mare / sirenele cântă marinarilor” şi îl îmbie să vină şi să-i povestească (vino! iubito / povesteşte-mi / vino).

          Dar ce „nu face nebunul când vrea să păstreze / un vis aromind”? Rătăcită prin dispăruta livadă a Edenului, constată însă că „îndrăgostirea de îngeri e un delict”, ce cu „doruri încolţite în suflet se pedepseşte”, aşa că se reîntoarce la Dumnezeu, căruia îi închină un Psalom: „Ia-ţi, Doamne, cerurile toate / din sufletu-mi însingurat! // Alungă-mă în calea nopţii / şi-n calea celui ne-ntâmplat… // Şi de va fi ca dinainte-ţi / să mă întorc, de trup plecat, // întoarce-ţi ochii de la mine / cât Adevăru-ţi n-am aflat. // Ia-ţi, Doamne, cerurile toate / din sufletu-mi necurăţat! // Şi-n zări trimite-mă să caut / izvorul pururi nesecat, // să beau din apa lui cea clară, / să-mi curăţ cugetu-ntinat // şi către tine, bun Părinte, / să-mi întorc faţa, luminat. // Rănit de firul cel de iarbă / mi-i sufletul însângerat… // Căci nu sunt demn să-ţi stau în faţă / cât faţa lumii n-am arat, // cât brazda n-am întors-o harnic, / sămânţa n-o am semănat, // cât n-am rotit oţelu-n holde / şi grâul nu l-am secerat // şi cât din alba lui făină / o pâine nu ţi-am frământat… // Aşa, nevrednic, fără merit, / tot vin la tine-ngenuncheat: // Dă-mi, Doamne,-n suflet ceruri nouă / şi artă, Tu, al meu păcat!”

          Aidoma experimentatei autoare, cititorul se desparte cu greu de „regatul iubirii” lor ascunse, cu atât mai mult cu cât, în pofida învăluirii acestei iubiri ca „într-un veac de ceaţă”, noua Cătălină şi nou Hyperion au scris împreună un „singur poem învolburat”, o „singură carte”, care, dincolo de influenţele eminesciene transparente şi de unele accente, pe alocuri, minulesciene, va rămâne emblematică nu doar pentru creaţia Simonei Nicoleta Lazăr.

          O poetă atentă la nuanţele fiecărei expresii, la cuvintele vechi pe care le reintroduce cu graţie în circuit şi le dă forţă, o scriitoare încrezătoare în uneltele sale, convinsă deplin că şi-un „singur vers va deznoda / lumina”, că nu are „dreptul la tăcere” şi că poate oricând să revină, conştientă că „rămâne la locul ştiut numai linia / frântă / a destinului / ce nu mi se va da niciodată”.

Mariana Şora – Al şaptelea simţ

© Anni Leppälä | Black | 2004

Moartea îmi dă târcoale. Se ţine la o oarecare distanţă. În jur, pe unde mă ocoleşte, simt un uşor vârtej de aer rece. Întinde un braţ scheletic spre mine, o mână descărnată, dar apoi se retrage, se îndepărtează, dispare. Cineva mă apără. I-am fost încredinţată şi m-a luat în primire când m-am ivit pe lume; i se spune – aşa, ca pentru copii – înger păzitor. Îi simt proximitatea numai de câţiva ani, dar din ce în ce mai des. Când eşti tânăr, poate nici n-ai nevoie într-atât de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blând şi prietenos, cum ţi se pare că este; însă cu vârsta… Prezenţa lui mi s-a revelat de câteva ori; l-am simţit în spatele meu, aproape, tangibil parcă, şi m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai că-mi venea să mă întorc brusc… ca să-l surprind… Ce aberaţie! Ce blasfemie! Covârşită de prezenţa lui nevăzută, am căzut în genunchi.

Da, creşte în noi credinţa în supranatural: – oare ne copilărim? Ori se ascut unele simţuri în timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vieţii sociale – văzul, auzul, până şi cel al echilibrului, aducând cu sine nesiguranţa la umblat? (– de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseşte, în amurg, de un al treilea picior.)

Ne paşte încetineala.

Înainte de a cădea în neputinţa totală, ireversibilă, constatăm fenomenul încetinirii nu numai în mişcările pe care omul bătrân le execută cu greu, mai împiedecat, mai neîndemânatic, dar şi în demersurile sale mentale. Până îşi aduce aminte de ceva, trebuie să stea pe gânduri, să şi le adune, să şi le aşeze, înainte de a profera cine ştie ce prostii. Prudenţă pe care o învaţă, o interiorizează spre evitarea primejdiei de a se face de râs. Mica stratagemă, agasantă pentru ceilalţi în cursul unei conversaţii, a fost penibilă şi pentru el însuşi, pe când era zdravăn de tot… şi îşi aduce aminte cum, odinioară, îl apuca nerăbdarea când era obligat să aştepte, cu oarecare politeţe, până ce isprăvea bunicul sau vreun prieten al acestuia cu interminabilele recomandări ori reflecţii despre un lucru sau altul, mai mult sau mai puţin dezlânate…

Răbdare, da, răbdare pretinde elementara politeţe faţă de cel împovărat de ani. Iar când acesta se întâmplă să fii tu însuţi, procesul de încetinire începe prin a te mira: nu erai tu, oare, cel mai ager dintre cei ageri, nu ţi se părea normal să ai replica promptă, la fel cum pasul te ducea mereu în fruntea unui grup în care înaintai? Ca să nu mai amintim cum ţi se repezea braţul în sus, cum te tot săltai din bancă, spre a te face remarcat de învăţătoare şi a debita, în fine, la repezeală, răspunsul vioi la întrebarea pusă. Eşti, oare, aceeaşi fiinţă?

Scrisorile ţi le concepi de obicei astfel:

Dragă prietene, ar fi prea banal să încep cu obişnuitele scuze pentru întârziere, deşi e mai mare ruşinea… A trecut o lună şi jumătate de la ultima dumitale scrisoare, dar iată că a intervenit din nou ceva ce ţine pesemne de necazurile vârstei şi mă deranjează, mă umileşte, mă descurajează cumplit în ultima vreme: pentru mai toate câte ţin de prezent, de „întâmplările din irealitatea imediată“, memoria mea a devenit un ciur. Nu mă consolează cu nimic că şi alţii, de aceeaşi vârstă, păţesc la fel…

Sau aşa: 

Între timp, a intervenit ceva: am trecut printr-o aventură extraordinară, incredibilă: am îmbătrânit! Nu râde!  Sau  râzi, dacă vrei, în hohote. Să nu crezi, însă, că am vrut să glumesc (glumă cam îndoielnică, ce-i drept). Nu, nu, găsesc, într-adevăr, că s-a întâmplat ceva extraordinar, neaşteptat… De fapt, ar fi trebuit să spun: mi s-a întâmplat brusc ceva – fiindcă lucrul s-a produs dintr-odată. Brusc numai ca experienţă concretă, evident. Căci ştiu, desigur, ca toată lumea, că îmbătrânim mereu, treptat, o ştiu prea bine, nicio îndoială! Cu toate acestea, nu mi-am dat seama. Iată o mică deosebire esenţială: una este să ai cunoştinţă de ceva, alta să cunoşti. A şti şi a cunoaşte sunt două lucruri diferite.

Să mergi înainte pe calea îmbătrânirii înseamnă, între altele, să devii conştient de reducerea posibilităţilor ce-ţi sunt date. Se impune, aşadar, să-ţi măsori forţele, să nu mai începi decât ce poţi duce la bun sfârşit.

Dar există obligaţii…

Venind vorba despre mărturia (scrisă), consemnarea amintirilor, pentru ca acestea să nu piară odată cu fiinţa ei, o prietenă îmi mărturiseşte că o apasă datoria de a aşterne pe hârtie, în locul şi în numele soţului dispărut, păţaniile, persecuţiile, suferinţele prin care au trecut şi pe care el s-ar fi priceput să le transcrie infinit mai bine, dar, iată, trebuie să asigure, cumva, eternizarea lor, cum s-ar zice. Iar acum îşi simte energia scăzută, deci şi puterea de a povesti, de a formula corect legăturile dintre fapte; i s-au redus posibilităţile, care, oricum, după ea, n-au fost niciodată grozave.

Numai constrângerea ne poate determina să pornim un lucru, nicidecum voinţa noastră proprie. Iată un fapt confirmat de Cioran, care mi-a mărturisit odată – textual (am notat cuvintele lui într-un caiet-jurnal) – că doar silit fiind, printr-o promisiune dată unei reviste, şi numai la reclamaţia acesteia, deci de ruşine, a scris articolul său despre Saint-John Perse, trudind o noapte întreagă, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am învăţat cuvântul procrastinaţie.

• Text: Mariana Şora (n. 1917) – Fragment din volumul De senectute (în pregătire). Selecţie, note, comentarii, anexe şi îngrijirea ediţiei de Luiza Palanciuc.
• Imagine: Anni Leppälä – Black, 21 x 31,5 cm., c-print on aluminium, 2004. Site: http://www.annileppala.fi/

Greierele şi furnica - două versiuni*

VERSIUNEA AMERICANA

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.
SFÂRŞIT

VERSIUNEA ROMANEASCA

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine...
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească "cât se cuvine".
Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din România şi se instalează în SUA unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul "Furnică, opreşte-te!"
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.
Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

* Versiunile au ajuns în căsuţa mea de e-mail, dar pentru că vine sfârşitul... săptămânii, iernii, lumii...

Radiografia unei căderi anunţate

            Membru de onoare al Comunităţii Academice „George Bacovia” din Bacău, economistul Vasile Şoimaru este o personalitate ilustră a vieţii social-politice, economice şi culturale din Basarabia, dar prin opera sa şi prin lupta continuă pentru salvarea fiinţei naţionale şi reintegrarea Moldovei de peste Prut în trupul încă sfârtecat al Ţării, pentru cunoaşterea românilor de dincolo de fruntarii şi apărarea drepturilor acestora şi-a câştigat o notorietate mai mult decât europeană.

            Argumente în sprijinul acestei afirmaţii se regăsesc în suficientă măsură şi în recenta sa carte – Căderea comuniştilor (Editura Prometeu, Chişinău, 2010) – care, deşi face o radiografie amănunţită societăţii basarabene a ultimului deceniu, oferă printre rânduri detalii relevante despre nu mai puţin agitata existenţă a autorului, ctitor de instituţii şi de programe economice, om politic integrat mişcării democratice, cadru universitar, analist şi autor de carte ştiinţifică, publicist înzestrat şi artist fotograf, îngrijitor şi sprijinitor de ediţii, iniţiator de manifestări culturale şi omagiale etc.

            Fin observator şi bun cunoscător al realităţilor de pe ambele maluri ale Prutului, conferenţiarul universitar basarabean reuneşte, în cele 60 de texte incluse în sumar, în principal opiniile inserate în paginile publicaţiei independente Timpul, însă nu au fost omise nici intervenţiile sale găzduite de alte cotidiene sau hebdomadare (Mesagerul, Flux, Jurnal de Chişinău, România liberă, Ţara, Economistul, Democraţia, Ziarul de Gardă, Literatura şi arta, Capitala, Flacăra lui Adrian Păunescu, Impact), unele dintre ele luând forma dialogului cu publiciştii Vlad Pohilă, Constantin Lupu, Ioan Erhan, Alina Ţurcanu, Nicolae Roibu şi Cristian Bucur.

            Ţinta predilectă a autorului, cum ne sugerează şi titlul, este camarila neokominterniştilor aflaţi la putere „3076 de zile şi nopţi”, adică opt ani, cinci luni şi trei zile, o perioadă crâncenă pentru aproape toţi basarabenii, în care hrăpăreţii urmaşi ai comuniştilor au copiat moda dâmboviţeană şi au părăduit totul, aducând Republica Moldova în pragul colapsului şi îndatorând-o pe multe decenii de-acum încolo.

            Om al „atitudinii treze, demne şi militante, un caracter greu de influenţat sau de remodelat după reţetele celor care vor să ne ştie o turmă într-o stână fără câini”, cum îl defineşte Vlad Pohilă, prefaţatorul antologiei, Vasile Şoimaru a urmărit cu atenţie, cu pixul şi cu aparatul de fotografiat în mâini, întreaga dinamică a guvernării neocomuniste, de la „înălţarea ei triumfală până la prăbuşirea totală”. Şi nu se poate plânge că nu a avut ce vedea, pentru că după un deceniu în care premierii şi guvernele au căzut „ca frunzele toamna, ca bobiţele de fragă, după prima brumă” ori s-au schimbat „mai des decât îşi schimbă cucoanele furourile”, neokominterniştii nu au adus nici pe departe stabilitatea şi bunăstarea promisă în campaniile electorale, ci au sporit degringolada, rostogolind ţara, prin măsurile catastrofale luate, spre buza prăpastiei.

            Sigur de căderea comuniştilor încă de la prima legislatură, analistul nu a dat nicio şansă însă nici puzderiei de partide şi partiduleţe basarabene, dezbinate şi avide la rândul lor de putere, militând pentru reîntrunirea unui congres al intelectualităţii şi alegerea a 101 personalităţi capabile cu adevărat să scoată ţara din starea în care a ajuns. Şi, pentru că numai pilda vorbei nu i s-a părut de ajuns, a reintrat în Frontul Popular, s-a implicat în acţiunile Consiliului Naţional pentru Apărarea Democraţiei, a sprijinit mişcarea tinerilor nemulţumiţi de fraudarea alegerilor, a propus soluţii pentru deblocarea relaţiilor româno-române şi transformarea Podului de flori în poduri economice, pornind cu micul trafic de frontieră şi încheind cu cooperarea pentru admiterea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

            Cu regretul că primul parlament moldovean nu a votat Unirea în loc de Independenţă, unionistul şi patriotul Vasile Şoimaru crede că, până la atingerea acestui deziderat, ratat deopotrivă de guvernanţii de la Bucureşti şi Chişinău, o soluţie imediată ar fi grăbirea acordării cetăţeniei române fraţilor de peste Prut şi condamnarea reciprocă a Pactului Molotov-Ribbentrop, dinamizarea schimburilor comerciale, implicarea mai activă a investitorilor români, susţinerea pe plan internaţional a demersurilor basarabene.

            Constatând, de altfel, că singurele realizări certe de până acum au fost implicarea Petrom şi Rompetrol în schimburile cu combustibili şi a ASE în dezvoltarea învăţământului economic moldovean, prin fondarea, sub coordonarea rectorului Paul Bran, a Academiei de Studii Economice din Moldova (excelent portretul conturat universitarului român), autorul nu se sfieşte să dezvăluie care sunt greşelile făcute de România, începând cu semnarea Tratatului de Prietenie cu URSS, în 1991, recunoaşterea independenţei republicii cu denumirea istorică de Moldova, în condiţiile în care grecii nu au fost de acord cu Macedonia, vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău, pe 4 aprilie 2005, când a lăsat să se înţeleagă că-l susţine pe Voronin, neimplicarea diplomaţilor români de la Chişinău nici măcar în activităţile culturale organizate de ICR, excluderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei din Raportul de cvasicondamnare a comunismului în România şi sfârşind cu „atitudinea plină de rea-voinţă a lui Nicolae Manolescu faţă de scriitorii basarabeni în ultimul său opus”.

            Clanul Voronin şi acoliţii săi domină, firesc, subiectele abordate, pentru că dincolo de minciunile sfruntate propagate în campaniile electorale şi prin mass-media subordonată puterii, articolele selectate nu au prea avut ce scoate în evidenţă ca realizări ale comuniştilor, dar au luminat minţile alegătorilor şi cititorilor publicând cifrele reale şi comparându-le cu cele raportate, dezlegând iţele afacerilor de miliarde ale Tatălui şi fiului său, Oleg Voronin, care ajunsese la un moment dat să aibă o avere de peste 4,3 miliarde, adică tot atât cât ajunsese datoria externă a Moldovei. O avere ce a crescut de 150 de ori anual, în condiţiile în care, numai în iarna 2009-2010, la Cornova, localitatea natală a autorului, au „decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil”.

            Sigur, de la ipocrizia electorală a salariilor de 500 de euro la genocidul ţăranilor basarabeni şi la genocidul electoral aplicat basarabenilor din străinătate, care au muncit la negru si au pompat în economia moldoveană peste 5,77 miliarde de dolari, sunt zeci de subiecte incitante, dar vă lăsăm plăcerea să le descoperiţi, nu înainte de a vă atrage atenţia în mod aparte asupra componentei culturale a unor articole, ilustrată îndeosebi de relatările vizitelor sale la românii răspândiţi peste tot, din Caucaz până în Albania şi din Canada până în Ţările Baltice ori statele din Balcani.

            Miliardar în kilometri parcurşi pe urmele lor, din care au rezultat mii de fotografii, câteva albume şi expoziţii – o parte inserate şi la finalul cărţii –, Vasile Şoimaru ne promite că va întregi această trilogie, adăugând volumelor Căderea premierilor şi Căderea comuniştilor, pe cel ce se va numi Căderea zidului ghimpat de la Prut. Acesta va depinde însă foarte mult şi de reacţia celor ce vor înţelege mesajul cărţii şi de felul cum cititorii vor şti să se implice în realizarea acestui ţel.

Invăţătura despre Post în Biserica Ortodoxă

Invatatura despre Post in Biserica Ortodoxa

In teologia ortodoxa contemporana, problema postului se afla printre preocuparile ei de seama. Avand in vedere stadiul actual al discutiilor privitoare la aceasta tema, in cele ce urmeaza vom prezenta cateva aspecte ale acestei probleme, insistand mai ales asupra necesitatii respectarii postului bisericesc, ca porunca divina si practica traditionala a Bisericii, de care este legata atat structura anului bisericesc, cat si succesiunea sarbatorilor. De asemenea, postul este si un mijloc de desavarsire morala, dar si o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renuntarea benevola ia consumarea indreptatita a bunurilor.

Intrucat despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris detaliat si limpede iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care reglementeaza postul au fost prezentate pe larg, vom infatisa punctul de vedere ortodox care a devenit normativ in orientarea actuala referitoare la post. Sa vedem mai intai fundamentarea scripturistica si teologica a postului.

1. Marturii scripturistice

Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : “Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” (Facerea 2, 16-17). Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca “postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis”. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lunii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32). La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12). Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12). De asemenea, in Vechiul Testament se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui Daniil in Babilon, de trei saptamani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34, 13 si 18, 24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8 ) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37). Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de pocainta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea poftelor trupesti.

Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activitatii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18). De asemenea, El a aratat ca postul trebuie insotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului (Matei 17, 21 ; Marcu 9, 20). De altfel, in multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spirituala si de pocainta (Fapte, 2, 9 ; 13, 2 ; 14, 23).

Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5; II Cor. 6,5).

2. Marturii traditionale

Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriitorilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoii arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului : prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Clement Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca “mai bun este postul decat rugaciunea”. Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pentru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii : “Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca”.

Marturii despre post in aceasta perioada, gasim la parintii si scriitori bisericesti : Barnaba, Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Sf. Policarp, Hernia (Pastorul), Clement Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea marturiile sunt tot mai numeroase.

Cat priveste Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictetea chiar de la inceput. Modul si timpul postirii insa, difereau : unii posteau complet zilnic, iar seara mancau, altii posteau mai multe zile in sir, ajungandu-se cu vremea pana la sase saptamani. Dupa secolul al IV-lea, Biserica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani.

Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotararile bisericesti privitoare la observarea lor nu fac altceva decat sa consfinteasca practici care erau de mult in uz, foarte bazate pe porunca divina a postului pastrata in Sfanta Scriptura. Astfel, Postul Craciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din Constantinopol (1166) nu face altceva decat sa uniformizeze durata acestui post, practicat de mult. Postul Sfintilor Apostoli este amintit de Constitutiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20). Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata, originea lui fiind in legatura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului dupa secolul V. Intrucat la inceput, nici timpul din cursul anului, nici durata si nici felul postirii nu erau uniforme, data si durata postului au fost uniformizate in secolul XII, pentru intreaga Ortodoxie.

In jurul secolului IX, avem insemnari si cu privire la anumite posturi deosebite, cum este cel din ziua inaltarii Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.

Fixate definitiv de autoritatea bisericeasca, pe baza pomenirii Mantuitorului si a practicii indelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie in viata duhovniceasca a crestinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun crestin, asa cum arata porunca a doua bisericeasca : “Sa tinem toate posturile de peste an”, postul fiind socotit ca un mijloc de desavarsire morala si de mantuire. Cu vremea insa, o parte dintre crestini, incepand cu cei protestanti, au abandonat aceasta practica veche, iar in Biserica Romano-Catolica zilele de post s-au redus, usurandu-se si exigentele privitoare la felul postirii, spre deosebire de Biserica Ortodoxa care a ramas la practica ei traditionala.

3. Postul in zilele noastre

In vremea noastra, insa, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorita noilor conditii de munca si de viata si transformarilor care au intervenit in viata societatii si in lume.

In aceasta situatie, duhovnicii trebuie sa faca uz de iconomie in aplicarea dispozitiilor, privitoare la post, care conditioneaza si primirea Sfintei impartasanii. De aceea, s-a nascut ideea adaptarii prescriptiilor bisericesti privitoare la postire, in functie de conditiile de viata, clima si zona geografica unde traiesc credinciosii. Asa se face ca, chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu urmatoarea formulare : Readaptarea dispozitiilor cu privire la posturile bisericesti la. necesitatile epocii contemporane. Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferinta panortodoxa de la Chambesy (8-16 iunie 1968), intre cele sase figureaza si tema noastra cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor bisericesti despre post, in conformitate cu cerintele epocii actuale. Ea a fost incredintata Bisericii Ortodoxe Sarbe, spre studiere si, pe baza studiului intocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregatitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat in care se propun unele adaptari sau mai precis unele prescurtari si indulciri in ceea ce priveste modul postirii, dand mai multa putere duhovnicilor de a dezlega postul. Intre aceste masuri mentionam : dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn si peste, in zilele de miercuri si vineri, afara de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare ,- sa se posteasca numai prima si ultima saptamana din Postul Mare, iar in rest, sa se permita dezlegare la peste si untdelemn, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, Postul Craciunului sa fie redus la jumatate si sa se ingaduie dezlegarea la peste si untdelemn, in afara de ultimele cinci zile sau sa ramina postul in intregime, facandu-se dezlegare in toate zilele cu exceptia primelor si ultimelor zile ; Postul Sfintilor Apostoli sa fie de opt zile si sa se permita dezlegarea in toate zilele cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului sa ramana intreg, ingaduindu-se aceeasi dezlegare, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.

Referatul acesta, impreuna cu cele ale celorlalte teme, a capatat o forma aproape definitiva si a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.

Discutarea in continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox si diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au inlaturat insa tema postului ; ea a ramas in picioare pe agenda de lucru. Prima Conferinta presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost mentinuta cu aceeasi formulare. Ea a fost incredintata spre studiere Bisericilor : Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei si Poloniei.

Cea de a doua Conferinta presinodala, intrunita in septembrie 1982, a dezbatut intre cele trei teme stabilite dinainte si pe cea a postului. Dupa discutiile si dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferintei argumentele cuprinse in pozitia Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea neschimbata a postului. Postul este o lege dumnezeiasca si este legat de pocainta, el este o randuiala sfanta care asigura stapanirea duhului asupra patimilor trupesti. Postul este o jertfa liber consimtita de, credincios pentru progresul sau duhovnicesc ; este o negare de buna voie a tot ceea ce inrobeste sufletul; el este mijloc de supunere, intarire a vointei, este cea mai mare contributie a omului pe calea sfintirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere sociala. El are o importanta deosebita in anul liturgic, pentru pregatirea sarbatorilor, in privinta aplicarii iconomiei, privitor la post, se lasa la aprecierea Bisericilor locale, a episcopului locului si a imputernicitului acestuia, duhovnicul.

In concluzie, tema a fost amanata pentru a fi dezbatuta la o alta Conferinta presinodala pregatitoare pe motivul ca pregatirea facuta pana in prezent este insuficienta pentru ca Ortodoxia sa se poata exprima in unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmand sa trimita observatiile lor in legatura cu acest punct, evitandu-se astfel luarea unei hotarari pripite si lasand Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregati pe credincios, in spiritul adevaratei traditii, pentru aceasta schimbare. Conferinta a doua presinodala a hotarat ca practica existenta sa ramana in vigoare pana cand Sfantul si Marele Sinod va examina problema pe baza propunerilor unei Conferinte panortodoxe presinodale insarcinata cu istudierea acestei probleme.

4. Punctul de vedere ortodox referitor la post

Acesta este stadiul in care ne aflam in momentul de fata, in legatura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane, insusit si de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela ca postul este o institutie sfanta a Bisericii la care nu putem si nu trebuie sa renuntam cu atata usurinta, schimband, adoptand si micsorand prescriptiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se intemeiaza pe insemnatatea pe care postul o are in viata credinciosilor si a Bisericii. El este si ramane un mijloc de mantuire si de desavarsire morala. Postul potoleste poftele trupesti si tine aprinsa flacara castitatii, deprinde si intareste vointa, facand-o sa domine lacomia pantecelui, socotita ca inceputul tuturor pacatelor : betia, lenea, desfranarea, furtul, inselaciunea, avaritia, invidia. Pentru ca, asa cum subliniaza unii Sfinti Parinti, “hrana trebuie data trupului nu pentru satisfacerea placerii, ci spre satisfacerea slabiciunii”, caci “cei care se impartasesc din mancari din alte pricini, se vor osandi ca cei care s-au dedat desfatarii”. Sau, asa cum spune si cunoscutul dicton “nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim”.

Postul este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletului asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe crestin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc “intunecare gandurilor si tulburare cugetelor”. El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este conditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfintenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care reprezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracte­ristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului ortodox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este considerat spurcat si pagan.

Se intelege, insa, de la sine ca postul, ca abtinere de la mancare, bautura si pofte trupesti, nu este singurul mijloc de desavarsire si cea mai importanta datorie crestineasca. Postul trupesc trebuie dublat negresit de cel sufletesc, de rugaciune, de milostenie si de orice fapta de caritate. Numai asa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune ca postul are o importanta sociala, constituind un mijloc si o forta de progres, de intrajutorare. Sub aceasta forma el este strans legat de o alta virtute si anume de cumpatare, care cere omului sa foloseasca din bunurile pe care Dumnezeu i le da, numai atat cat ii trebuie. Prin intrebuintarea rationala si echilibrata a bunurilor materiale, prin renuntarea de buna voie la consumarea indreptatita a lor, crestinul poate oferi si celui care nu are posibilitatea de intretinere si de existenta.

Pentru Biserica Ortodoxa postul are insa o mare importanta in ceea ce priveste anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strans de marile sarbatori crestine. Nu putem sa concepem invierea (Pastele), Craciunul (Nasterea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel fara post. Insemnatatea acestor mari sarbatori crestine, ca si a altora cum sunt : Inaltarea Sfintei Cruci, Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Boboteaza, nu poate fi sesizata si apreciata fara postul care le precede sau cu care se praznuiesc. Bucuria acestor sarbatori, cu rol central in viata credinciosilor, nu ar putea fi gustata din plin fara post. Asa cum, la capatul unui urcus anevoios pe un munte, ne apare frumusetea incantatoare a panoramei vailor si imprejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice bisericesti dupa perioadele de urcus duhovnicesc ale posturilor. A desfiinta, a diminua sau a nu da importanta acestor posturi inseamna a nu socoti sarbatorile insele, de care sunt legate, inseamna a strica un echilibru deja stabilit intre post si sarbatoare. La acestea se adauga si faptul ca de posturi sunt legate unele randuieli specifice de cult inserate in cartile de ritual intrebuintate in aceste perioade, ceea ce ar presupune si o modificare sau o adaptare a lor.

Mai mult chiar, in viata crestinilor ortodocsi posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, Taina cea mai importanta prin care noi primim pe insusi Mantuitorul Hristos in fiinta noastra. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra bisericeasca prin care ni se cere “sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti”. Nu ne putem impartasi decat cu respectarea acestor posturi. Post, pocainta, impartasire sunt trei acte care se intregesc si se conditioneaza reciproc.

Iata de ce Biserica Ortodoxa ramane credincioasa randuielilor ei traditionale privitoare la post, acordandu-i acestuia importanta cuvenita in viata credinciosilor. Nu se poate si nu trebuie sacrificata sau atinsa o institutie bimilenara a Bisericii pentru motivul ca numarul postitorilor s-a imputinat. A incerca si a opera o reforma a randuielilor privitoare la post inseamna a schimba una din institutiile si practicile care confera Ortodoxiei o nota specifica. Asa cum randuielile si formele de cult, care exprima dogma sau adevarurile de credinta, nu pot isi nu trebuie schimbate, la fel nu pot si nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac parte din tezaurul traditional milenar al Bisericii, care isi justifica si locul si importanta.

In concluzie, prescriptiile bisericesti privitoare la post trebuie pastrate asa cum sunt ele, fara sa se introduca in ele vreo modificare. Pentru cazurile in care crestinii nu pot sa respecte aceste prescriptii, pe motiv de boala sau datorita unor conditii deosebite de clima, imposibilitatii pro­curarii alimentelor de post sau contextului social, in care traiesc si muncesc, sa se lase la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale sa stabileasca limitele si modul aplicarii iconomiei cu care ierarhii si preotii duhovnici trebuie sa lucreze in situatiile speciale, generale sau particulare, pentru ca institutia postului sa ramina cu importanta pe care a avut-o intotdeauna in viata Bisericii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA

101

        Pascu, Vasile, n. 27 ianuarie 1910, în satul Corni, comuna Tătărăşti, judeţul Bacău - m. 30 decembrie 1978, la Focşani. Pictor. Născut în familia modestă a agricultorilor Maria şi Neculai Pascu, a fost crescut de către aceştia cu deosebită dragoste, inoculându-i-se încă de mic un adevărat cult pentru credinţă, cinste şi învăţătură. Fire iscoditoare, a deprins repede buchile, aşa că părinţii l-au trimis la Adjud să studieze, aici absolvind printre cei sârguincioşi studiile gimnaziale şi liceale. Aplecarea către cele bisericeşti şi îndemânarea la desen şi aplicaţiile practice i-au netezit drumul spre Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde a fost admis la clasa de pictură a profesorului Octav Băncilă. S-a făcut iute remarcat prin seriozitate şi talent, la absolvire, în 1934, fiind premiat cu medalia de argint. Deşi se integrase în mişcarea plastică ieşeană, a optat pentru catedră, fiind mai întâi profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normala din Vaslui (1934-1935). Între anii 1935-1939 a ocupat acelaşi post la Liceul "Cuza Vodă" din Huşi, dar declanşarea celei de a doua mari conflagraţii mondiale şi faptul că veniturile nu-i ajungeau pentru a-şi întreţine familia întemeiată, în 1940 suţine un examen pentru atestarea ca pictor bisericesc, obţinând de la experţii Ministerului Cultelor şi Artelor calificativul de foarte bine şi autorizaţia de a picta în întreaga ţară. Se transferă în Focşani, unde se stabileşte definitiv şi profesează, până în octombrie 1945, tot ca profesor de caligrafie şi desen la Şcoala de Arte şi Meserii şi la liceele “Unirea” şi Cuza Vodă”. Chiar dacă noul regim nu agrea Biserica, renunţă la învăţământ şi se dedică aproape în exclusivitate împodobirii aşezămintelor de cult cu pictura de care aveau nevoie, pictând în ulei, tempera, frescă şi ceară nu mai puţin de 107 biserici din cele trei mari provincii româneşti. Fireşte, necazurile nu au întârziat să apară, opiniile sale tranşante la adresa regimului instalat de sovietici şi îndemnul la nesupunere atrăgând repede atenţia Securităţii, care prin agenţii şi turnătorii săi i-au urmărit pas cu pas toate mişcările şi l-au şicanat în permanenţă, confecţionându-i de-a lungul anilor tot felul de capete de acuzare, care au culminat cu pedeapsa la 10 ani de detenţie, acordată de Tribunalul Militar din Iaşi, pe 6 aprilie 1971. Slujindu-L cu credinţă pe Dumnezeu, a trecut cu demnitate peste toate, începând cu examenul de recalificare, ordonat de noul Departament al Cultelor (1951, promovat cu foarte bine), şi sfârşind cu lungile luni de încarcerare, care nu i-au schimbat nici ideile politice, nici concepţia ortodoxă despre viaţă. O viaţă aspră, cunoscută îndeaproape în peregrinările sale prin ţară şi transpusă în lucrările de atelier, rămase decenii la rând ştiute doar cercului restrâns de prieteni, şi din care transpar chipurile şi siluetele încremenite ale ţăranilor resemnaţi şi ale calfelor din târgurile prăfuite, dar şi frumuseţile satelor ce nu apucaseră încă să intre în tăvălugul orăşenizării forţate. Ampla retrospectivă organizată, postmortem, în septembrie 2008, la Galeriile Hidalgo din Focşani, vorbeşte de la sine despre forţa creatoare a celui ce fusese asemănat cu pictorii italieni ai începutului de secol XX, dar măiestria sa portretistică şi viziunea artistică se regăsesc cel mai bine în amplele scene biblice care împodobesc bisericile şi care vor răzbate, neîndoielnic, peste veacuri. Între primele aşezăminte pictate s-a numărat chiar Biserica parohială cu hramul “Sfântul Nicolae” din satul natal, avariată de cutremurul din 1940, retencuită de la caramidă şi repictată în anii 1951-1952, precum şi Biserica parohială “Cuvioasa Parascheva”, din satul vecin, Giurgeni, aparţinând tot comunei Tătărăşti, pictată în întregime în frescă, în intervalul 1953-1954. Tot în frescă, în stil bizantin, a împodobit bisericile cu hramul “Sfântul Niculae” din Tecuci (1958) şi Fâstăci, judeţul Vaslui (1977), cele cu hramul “Sfântul Ioan Botezătorul” de la mănăstirile Nicula (1961) şi Bucium (1964-1967), la aceasta pictând, în acelaşi interval, şi Biserica “Duminica Tuturor Sfinţilor Atonului”, cele cu hramul “Sfântul Gheorghe” din Sadova (1965-1967), Iacobeşti (1969), Laza (1957-1958) şi Focşani (împreună cu Adolph Cantini), cele cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Suceava (1967-1968) şi Ploieşti (1971), cele cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Carei (1965) şi Poiana Stampei, cele cu hramul “Sfântul Spiridon” din Galaţi (1963-1965), “Pogorârea Sfântului Duh” din Suceava (1970), “Sfântul Ştefan” din Ploieşti (1974-1975) ş.a. De referinţă pentru creaţia sa iconografică au rămas, de asemenea, fresca mozaicată de la Biserica “Sfântul Nicolae” din Iaşi (1962-1964), precum şi frescele de la Mănăstirea Sihăstria şi de la Biserica “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” a Schitului Sihla (1973-1974), în Peştera Sihla pelerinul putându-se închina şi admira şi Icoana Cuvioasei Teodora (1974). Graţiat în august 1972, a lăsat în mape sute de schiţe, cu un desen ferm şi detalii precise, zeci de lucrări de grafică şi uleiuri ce îşi aşteaptă dreapta recunoaştere.

Calendar băcăuan (Mărţişor)

Să ne aducem aminte:

01. Florin Blănărescu – actor (90 ani de la naştere)

01. Elisabeta Bostan – regizor (80 ani de la naştere)

01. Ion Machidon – scriitor (60 ani de la naştere)

01. Laurenţiu Stan – pictor (10 ani de la moarte)

02. Emilian Drehuţă – economist (80 ani de la naştere)

05. Cornelia Mănicuţă – conferenţiar universitar (60 ani de la naştere)

05. Ştefan Munteanu – scriitor (60 ani de la naştere)

06. Gheorghe Balint – regizor (55 ani de la naştere)

08. Emanuel Elenescu – dirijor (100 ani de la naştere)

08. Liliana Dumitriu – plasticiană (55 ani de la naştere)

08. Garabet Ibrăileanu – scriitor (75 ani de la moarte)

08. George Vraciu – profesor universitar (70 ani de la naştere)

11. Viorica Novac – arhitect (65 ani de la naştere)

12. Mihaela Băbuşanu-Amalanci – poetă  (35 ani de la naştere)

12. Nicolae Şova – general (45 ani de la moarte)

14. Romeo Bărbosu – actor (60 ani de la naştere)

14. Ioan Boroş – ofiţer erou (105 ani de la naştere)

14. Valentina Zamfira Pagu – poetă (65 ani de la naştere)

15. Valeriu Anghel – prozator (60 ani de la naştere)

16. Dorin Macovei – pictor (50 ani de la naştere)

17. Constantin Alupei – preot (60 ani de la naştere)

19. Andrei Lucaci – istoric (50 ani de la naştere)

19. Eugen Ţichindeleanu – violonist (30 ani de la naştere)

20. Gheorghe Neagu – profesor (70 ani de la naştere)

20. Ioanid Romanescu – scriitor (15 ani de la moarte)

20. Vasile Săndulache – politician (75 ani de la naştere)

21. Cristian Constantin Diaconescu – pictor (40 ani de la naştere)

21. Ioan Lăzureanu – pictor (55 ani de la naştere)

23. Eugenia Beuran – arhitectă  (60 ani de la naştere)

23. Ion Corniţă – profesor (80 ani de la naştere)

24. Corneliu Groapă – scriitor (5 ani de la moarte)

25. Ioan Alecu – scriitor (45 ani de la moarte)

25. Cornel Panait – profesor universitar (60 ani de la naştere)

26. Virgil Mocanu – psiholog (70 ani de la naştere)

26. Iosif Sabău – preot (85 ani de la naştere)

30. Mihai Armaşu – inginer (80 ani de la naştere)

Eroare

Bulversat şi prea prins cu truda la calculator, am ignorat intrarea în prima zi de martie. Dar cum toată luna e Mărţişor, vă ofer spre lectură o poezie în vers alb, atât de alb încât nu se va vedea decât atunci când va da colţul ierbii!