Urare pentru 2011

Tocmai mă pregăteam să fac o urare cititorilor mei, cărora le mulţumesc pentru că mă caută, când am primit de la poeta Angela Scarlat urătura de mai jos, expediată la rândul ei de Florin Iacobescu, cel care....

Aho, aho, creştini, voi fraţi,
Staţi un pic şi m-ascultaţi
Să vă fac urări de bine
Pentru anul care vine.

Nostradamus s-a-nşelat
Sfârşitul s-a amânat.
Nu a fost anul trecut
Cum fusese prevăzut.
Numai Dumnezeu, el ştie
Când sfârşitul o să fie.
Anii merg tot înainte
După planurile sfinte,
După cum a stabilit
Dumnezeu cel infinit.
E mai bine ca în viaţă
Să urmaţi a lui povaţă,
Nu pe cei ce vă înşeală
Şi vă lasă-n îndoială.

De minţit pe săturate
Aţi avut destulă parte.
Din minţit şi iar minţit
Unii au făcut profit.
V-aţi convins încetişor
Cum se minte un popor.
Nu numai la noi în ţară,
Şi la alţii în afară.
Când e o dezvăluire
Unii ies uşor din fire
Şi îndată arestează
Pe acel care cutează
Adevărul să-l prezinte
Ce zăcea printre cuvinte.

Sar în sus americanii
Fiindcă-şi văd pierduţi toţi banii,
Sursele de energie
Prin Irak sau cine ştie
Prin ce ţară jinduită,
De armate cotropită.

Sar şi regi încoronaţi
În minciună antrenaţi
Care nu vor să se ştie
Ce au ei în farfurie.
Nu este o noutate.
Unii fug ca şi de moarte,
De-adevăr, de-a lui prezenţă,
Fiindcă orice transparenţă
Le dă masca de pe faţă
Şi-i arată ce-s în viaţă.
De-adevăr le este teamă
Nici nu vor să-l ia în seamă.
Sau, de-l iau, îl prigonesc,
Pe unde îl mai găsesc.
Vă urez ca să vegheaţi,
Adevărul să-l păstraţi.
Stând departe de minciună
Care strică viaţa bună.

Minciuna şi cu hoţia
Ruinat-au România.
Vechi şi noii politruci
Au pus ţara pe chituci.
Bani am tot împrumutat
Şi nimic n-am rezolvat.
Ne-au luat şi din valută
Douăzeci şi cinci la sută.
Şi-ncă nu s-a pus o viză
Pentru a ieşi din criză.

Nemţii au ieşit îndată,
Dintr-o criză anunţată.
Au muncit, nu s-au minţit
În proiecte-au investit.
Ba, mai mult, au anunţat
C-au şi bani de împrumutat.
Unde nu e falsitate,
Treaba merge ca pe roate.
E o lecţie de viaţă.
Ar fi bine de se-nvaţă.
Ea lipseşte pe la noi

Şi se face tărăboi
Fără nici un randament
În al nostru parlament.
Batem pasul tot pe loc
Cu guvern condus "de...loc".
Legile nu sunt votate,
În sertare sunt blocate.
Cei corupţi nu-s judecaţi
Tot mereu sunt amânaţi
Fiecare cât mai des
Din proces în alt proces.
Găşti formate-n cumetrie,
La pahar şi la beţie,
Nu pot urmări vreodată
O dreptate aşteptată.

Ceea ce doresc să fie,
E o nouă Românie,
Cu oameni adevăraţi
Pe credinţă-ntemeiaţi.
Oameni care au cuvânt
Şi respectă lucrul sfânt.
Cât aceştia nu răsar
Totul este în zadar.
Tara-n bine nu păşeşte,
Ci în hău se prăbuşeşte.
O construcţie morală
E nevoie-n orice şcoală.
În familie, în casă,
Ca s-avem viaţă frumoasă
Şi un altfel de popor
Cu speranţă-n viitor.
Renăscuţi a doua oară
Putem construi o ţară,
De care să ne mândrim
Fără ca să mai fugim
Pe la cei din Occident
După traiul bun, decent.

Sarkozy s-a supărat
Că ţara i-am invadat.
I-a urcat în avioane
Pe cei care din cartoane
Îşi făceau un adăpost
Unde se cerşea cu rost.
Euro le-a dat cinci sute
Ca de-acolo să se mute.
În concediu au venit
Cu-avionul gratuit.
N-au stat mult, o lună, două
Şi-au plecat desculţi, pe rouă,
Ca să prindă un alt loc
Mai aproape de un bloc,
Fie pe la olandezi
Sau la Londra, la englezi.
Cu atâta emigrare
Se creează supărare.

Anul nou să potolească
Fuga noastră românească.
Fiecare, mulţumit
Să găsească trai cinstit
Pe pământul cel străbun
C-un venit destul de bun.
Vă urez o reformare
Care are căutare
De valori ce le-a propus
Bunul nostru Domn Iisus.
Ceea ce propune El
Ne conduce către ţel.
O viaţă armonioasă
O găsiţi cu El în casă.
Vă urez s-aveţi din plin
Ajutorul Lui divin.
Viaţa Lui să o doriţi!
Să fiţi oameni împliniţi!
Pace să vă dăruiască
Şi nimic nu vă lipsească.
Să vă vină bogăţie
Din a Lui împărăţie.
Să-I cântaţi, să Îl slăviţi,
Căci prin El vă mântuiţi.
Bine să vă fie-n toate!
La mulţi ani cu sănătate!

Dor

De din dor de dor de dor

Scriu din tristul târguşor

O scrisoare către tine,

Cea ce pleacă şi nu vine,

Cea ce vine şi nu pleacă,

Tânduindu-se oleacă,

Tânduindu-se hai-hui,

Dorul ei şi dorul lui,

Dor de dor din dorul lor,

Scriu acuma-ncetişor,

Scriu cu litere de foc,

Însă iar nu mai am loc,

Scriu cu litere aldine,

Dorurile cin’ le ţine?

În căutarea cititorului absolut

    Teatrul lui Marin Sorescu e, cum însuşi îl defineşte, "exact, dar în mers". Discursul său dramatic presupune, tocmai de aceea, un receptor avizat, capabil să-i decripteze straturile de lectură şi, iniţiat în stilistica sa specială, să evite capcanele pe care acesta i le întinde. Provocat la fiecare pas, cititorul e invitat abil să se "implice într-o necesară judecată de valoare", să intre în dialogul permanent al prezentului cu trecutul şi în "bătălia imaginaţiei cu adevărul", să se plieze la o "estetică originală, imposibil de rezumat într-o singură formulă" şi la mişcarea de idei, menită nu doar să stârnească opinii, ci şi să identifice caracterul deschis al unei opere ce şi-a procurat deja un "loc unic în literatura română şi universală".
    Spre deosebire de comentatorii ce i-au premers, Tatiana Scorţanu a sesizat că, în polivalenţa sa, Marin Sorescu s-a raportat, ca dramaturg, la spaţiul bilbic, poetizând "expresionist, în modul său original, miturile" şi altoind "altele pe tulpina acestora, trecând prin timpul istoric ca un iniţiat mitic, şi nu ca un istoric vigilent la adevăruri". Remarcând, la rându-i, varietatea şi bogăţia subiectelor abordate de dramaturg, criticul băcăuan a ajuns la concluzia că o receptare corespunzătoare a operei acestuia "impune revederea începuturilor: sacre, mitice şi literare, de la care autorul însuşi a pornit, fiindcă teatrul lui Sorescu este creaţia omului cultivat şi bine informat, care, plecând de la Biblie, trece de la tragicii greci, prin istoria medievală a Ţării Româneşti şi prin teroarea din temniţele comuniste, transmutată în casele şi-n sufletul fiecărui român, atent supravegheat în toate laturile fiinţării: socială, profesională, afectivă, confesională, ori creatoare".
    Chiar dacă, accidental, raportarea dramaturgiei soresciene la sacru s-a mai făcut, Tatiana Scorţanu are meritul şi satisfacţia că este prima care urmăreşte sistematic această idee pe parcursul întregii opere a poetului-dramaturg, iar volumul său, neutru intitulat Marin Sorescu, dramaturg (Editura Corgal Press, Bacău, 2010), căpătă astfel o miză aparte şi devine, aşa cum subliniază şi Liviu Leonte în prefaţa "Sorescu, altfel", o carte "peste care nu se va putea trece în bibliografia celui care a scris A treia ţeapă".
    Teză de doctorat la bază, stufosul şi aplicatul studiu al profesoarei băcăuane e rodul a şapte ani de muncă, timp în care autoarea a studiat cu minuţiozitate atât piesele dramaturgului, cât şi aproape tot ce s-a scris despre ele, precum şi o bibliografie impresionantă, care include texte sacre şi profane, literare şi de specialitate aparţinând unor reputaţi teologi creştini, scriitori şi filozofi din ţară şi din străinătate care au abordat această temă.
    Conştientă că multitudinea de alegorii, parabole şi simboluri copleşesc prin imensitatea, diversitatea şi complexitatea lor perceperea de către cititor a subiectului şi interpretarea corectă a raporturilor dintre sacru şi mitic, Tatiana Scorţanu vine în întâmpinarea lui şi, încă din primul capitol, Mitul, formă eternă de literaturizare, acordă întâietate sacrului, urmărind "modul în care se naşte mitul, ca poveste închipuită, din Povestea Dintâi, sacră şi reală", identificând "riturile şi concepţiile specifice diferitelor popoare, cu privire la naşterea universului, la iubire ori moarte, apariţia eroilor-modele, precum şi influenţa acestora asupra literaturii" şi, folosind ca reper concepţiile lui Mircea Eliade, Lucian Blaga, Roger Caillois, Julien Ries, compară "evoluţia aceluiaşi mit, de la teatrul antic, la literatura contemporană", definindu-şi propria opinie.
    Bună cunoscătoare a punctelor de vedere reprezentative, ea repovesteşte Facerea, dezbate pe larg ivirea mitului, în principal ca o contrapondere a sacrului, şi raportul sacru-profan, selectează exemple elocvente din literatura naţională şi universale, intră în polemici, taxându-l, bunăoară, pe V. Lovinescu pentru eclectismul "periculos al interpretării lucrurilor profane cu realităţi religioase, culminând cu includerea lui Iisus Hristos în rândul avatarurilor, ceea ce evidenţiază şi provoacă o confuzie totală prin amestecul teologiei cu mitul, de dragul paralelismului literar".

    Pornind de la faptul că "Deplina funcţionare a operei dramatice are în vedere: acţiunea, percepută, aristotelic, ca suport declanşator şi sursă a reprezentării (…), personajul şi scena, ca spaţiu generator de emulaţie dramatică", subtila analistă acordă apoi două capitole distincte teatrului, ca formă a literaturii reprezentate, şi cronologiei personajului dramatic, pe parcursul cărora dezvăluie cititorilor nu doar registrele diferite ale trăirii eroilor sorescieni (inocenţă, revoltă, iubire, neîncredere patologică, naivitate dezarmantă, pândă şi frică ontologică, umilinţă, îndârjire creativă), ci şi raportarea dramaturgului la literatura universală: "Sorescu trece pe la Ibsen, pe la  Beckett, simulează jocul unui personaj pirandelian, căutând rostul autorului, îl scrutează existenţialist pe Sartre, cochetează cu absurdul, fascinat fiind de Eugen Lovinescu, dar îşi circumscrie un spaţiu propriu, cel mai adesea, prin sugestii metaforică şi simbolic-parabolică, scormonind cu "sete" (asemenea muntelui după sarea-matrice) în străfundul sensurilor rostirii, pentru a descoperi noi ieşiri "la lumina" revelaţiei creatoare, niciodată încorsetate de un curent literar sau de o formulă estetică".

    Privind personajul ca liant între spectator/cititor, actor şi autor, Tatiana Scorţanu se plimbă lejer printre eroii din dramaturgia soresciană, cărora le reconstituie "cartea de identitate", încadrându-i când în personaje distribuite duminical ("în funcţiile: sacră, mitică şi istorică, într-o adevărată dinastie a singurătăţii dramatice"), când în personaje distribuite în zile de lucru, nu fără a sublinia că, de cele mai multe ori, "protagonistul sorescian e o variantă obiectivă a eului auctorial, capabil să însufleţească o latenţă în fiecare ipostaziere".
    Substanţiale sunt, în această privinţă, capitolele consacrate personajelor şi tematicii dramaturgiei soresciene, un loc aparte revenind trioului Iona, Paracliserul şi Vlad Ţepeş, dar bine conturate sunt şi ipostazierile înglobate în Mahomed, Căpitanul Toma şi Irina, de care autoarea se apropie cu aceeaşi curiozitate şi dorinţă de a le defini trăsăturile.
    Alter ego ("Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…" - Marin Sorescu), Iona, personajul ce a "pecetluit, prin pluriperspectivismul abordării dramatice, notorietatea dramaturgului în literatura europeană", constituie o preocupare predilectă a autoarei, care, pentru a-i puncta bogăţia de semnificaţii, coboară în timp, vorbindu-ne mai întâi despre Iona Vechiului Testament şi, prin raportare la acesta, abia apoi defineşte trăirea sub semnul tragicului a personajului din gura chitului sorescian.
    O "încercare dramatică de restaurare a identităţii" decodifică şi în Paracliserul, numai că aici protagonistul, "care se crezuse liber în lucrarea voinţei proprii, devine victima gestului său ambiţios, fiind un meşter spiritual secund, căruia idealul îi este scară sacră şi rug de jertfă".
    Contrapondere a meditativului Iona, Ţepeş e "polul său activ", cu "vocaţia tragicului, pe care îl trăieşte zilnic", formând o "pepinieră, întru învăţarea jertfirii pentru o cauză; întru asigurarea rezervei de eroism - aproape o condiţie sine qua non pentru proba românismului, consubstanţial crucificării". Ideea substituţiei lui Vlad cu Mântuitorul i se pare, de altfel, autoarei "uluitoare (mai ales pentru timpul apariţiei piesei)", cu atât mai mult cu cât, "După cum mântuirea e înviere întru viaţă veşnică, tot astfel, în arhitextualiatatea piesei soresciene, ţeapa capătă valenţe de cruce jertfelnică pentru neam".
    Irina, în schimb, e "femeia - ctitor de vieţi", care, după mărturia dramaturgului, "înseamnă şi o întoarcere la matca lucrurilor primordiale", simbol al maternităţii, dar şi "alegoria Pământului, care, purificat de apele Potopului, trebuie să se primenească".
    O sumedenie de semnificaţii sunt descoperite şi în legătură cu tematica dramaturgiei soresciene, pe care autoarea o împarte în nu mai puţin de şapte teme: a identităţii; a istoriei; a cunoaşterii; a vieţii şi a morţii; a libertăţii; a creatorului şi a creaţiei; a timpului şi a spaţiului, aceasta din urmă centrându-se, la rândul ei, pe două componente distincte: Sacru, mitic şi istoric în receptarea cronospaţialităţii, respectiv, Timp şi spaţiu în dramaturgia soresciană.
    Sigur, pentru fiecare dintre ele, demonstraţia e mai mult decât edificatoare, mai ales că şi dramatugul a fost "fascinat să propună valenţe simbolice nelimitate", aşa că nu vom mai încerca, la rându-ne, să sintetizăm multitudinea de exemplificări, ci ne vom limita doar la  transcrierea a două din reflecţiile autoarei: "Trăirea în afara credinţei devine un timp gol" şi, respectiv, "timpul întunericului românesc devine sinonim timpului individual neluminat prin credinţă".
    Şi cum piesele lui Marin Sorescu "presupun un timp al lecturii", tot astfel şi volumul Tatianei Scorţanu îşi cere timpul său, întrucât, aidoma dramaturgului, criticul băcăuan e la fel de flămând de perfecţiune, iar noutăţile aduse în interpretarea dramaturgiei soresciene şi alchimia întregului univers surprins în cele peste 350 de pagini transformă cartea în una indispensabilă nu doar celor interesaţi de creaţia scriitorului oltean, ci şi tuturor iubitorilor de literatură.

60

"Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere; Că trece viaţa noastră şi ne vom duce." (Psalmul 89:10-12). Dacă Dumnezeu nu are alte planuri în ce mă priveşte, aş mai avea la dispoziţie încă un deceniu pentru a afla ce e cu mine şi a încerca să aflu calea. Dacă voi fi în putere, ca tata, ar putea fi chiar 19, iar dacă nu m-ar speria osteneala şi durerea mamei, chiar 23! Să nu-L supăr însă pe Bunul Dumnezeu şi să-I mulţumesc pentru câte mi-a dat şi pentru cele ce vor să vină. Mulţumesc, Doamne! Slavă ţie!

Colinde, colinde...

Încă e vremea colindelor. Iată unul cules de Eminescu:

Sculaţi, sculaţi, boieri mari,
Că vă vin colindători.
Nu vă vin cu nici un rău
Ci v-aduc pe Dumnezeu,
Pe Dumnezeu mititel, 
Mititel înfăşăţel,
Înfăşat în foi de mac, 
Cu tichie verde-n cap,
Iar în fundul tichiei
Este-o peatră nestemată
Ce plăteşte lumea toată.
...................................
Sus în poarta lui Christos
Să fiţi boieri sănătoşi1

Urări

Se apropie Crăciunul şi, încet-încet, în căsuţa de e-mail au început să se adune mesajele. Ceva mai aparte mi s-a părut cel de la Viorel Savin, care, sătul probabil de multele variante ale romanului Gresia albastră, a revenit la poezie. Iat-o pe cea inclusă în urările expediate:

Strigăt (10)

! 

exilat

în strigăt voi călători

atâta timp

cât vor mai fi

oameni buni

conducători de durere

!

Mulţumesc, Viorele! La mulţi ani şi ţie!

File rătăcite

            „Camera mea e o vizuină de hârtie: corpuri de bibliotecă, coloane de cărţi, ziare şi dosare aşezate pe duşumea, pe mese, pe dormeză, pe comodă, pe birou, care e simplu, acoperit de lucruri în dezordine...”, scrie criticul Constantin Călin în volumul „Stăpânirea de sine”, pe care mi l-a dăruit la începutul lui noiembrie. Tot până atunci aveam şi eu vreo trei viziuni, numai că din una m-a evacuat Ionuţ, băiatul cel mare, care în mai puţin de o oră a transferat totul în sufragerie, transformând cât ai clipi dezordinea, în care mă descurcam şi cu ochii închişi, într-un haos.

            Mă lupt de atunci să reordonez totul, dar sunt blocat nu numai de treburile diurne, ci şi de faptul că unele file au zburat de la locul lor şi, în felul acesta, mă obligă să le recitesc, furându-mi din minute. Le pedepsesc iute, aruncându-le la coş, nu înainte de a mai reţine câte ceva.

            „Fericit precum mirele” (Nicolae Sava), notat pe versoul unei pagini, mă trimite la anul 1983, când probabil am schiţat primul capitol al unei proiectate cărţi de reportaj, rămasă din fericire la acest stadiu, deşi am cheltuit multe duminici pe la Biblioteca Judeţeană cu documentarea. Să notez, totuşi, cuprinsul acestuia: În împărăţia aurului negru... a) Hangani – zborul dintâi; b) Pe urmele lui Bandini; c) Privelişti, la Taşbuga; d) Limbile de foc ale pământului; e) La Baia Veche, sub rădăcina stejarilor; f) Leacurile doctorului Şmil; g) Ce ne spune calculatorul.

            Peste două decenii, pe 17 mai 2003, găsesc notat pe o altă filă, Viorel Savin, prezidentul de atunci al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, susţinea în faţa confraţilor că „trebuie să facem totul prin efortul propriu” şi „să nu mai prăşim în grădina lor”, o soluţie fiind negocierea cu oamenii de afaceri, care să subvenţioneze cheltuielile, inclusiv cele cu sediul, amplasat nu oriunde, ci în spaţiul Galeriilor de Artă, unde se putea organiza şi o librărie. Mai dorea editarea revistei Cartea, care să devină „organul de presă al Filialei”, a celor cinci volume din „Zbateri” şi a unor antologii. A tipărit doar una – Creatori din Moldova de Mijloc – pe care a şi semnat-o, dar nu în calitate de coordonator, ci de autor, deşi „albumul biobibliografic” fusese alcătuit în foarte mare măsură de cei antologaţi.

            O revistă nouă, de „interes naţional”, propunea şi Alexandru Dobrescu, dar pentru că fondul pentru editarea ei nu s-a adunat nici azi, a transferat proiectul la Iaşi, unde a reînviat Însemnări ieşene, în timp ce, la Bacău, Cartea a murit, ca atâtea alte publicaţii postdecembriste.

            Pe hârtie au rămas şi „imortalizarea persoanelor în vârstă” (scriitorii trecuţi de 65-75 de ani), „ciclurile de conferinţe pe diverse teme” (Al. Dobrescu), „şedinţele de peste vară” ţinute la Tescani (Elena Bulai), „saloanele cărţii” (Octavian Voicu), „cea mai proastă carte a anului” (Doru Kalmuski) şi altele despre care nimeni nu-şi mai aminteşte, tot aşa cum cred că şi Neculai Lupu nu mai ştie că a fost „membru de onoare al Uniunii Scriitorilor”!

Moş Nicolae Ciucescu!

În seara de Moş Nicolae, universitarul Doru Ciucescu şi-a lansat, în cadrul Cenaclului "Octavian Voicu", două noi volume: Cu ochii peste gard şi O mie şi una de invocări feministe (ambele, Editura Junimea, Iaşi, 2010), pe care le-a împărţit, gratuit, la toţi cei prezenţi. Pungile cu daruri le-a scos din trei saci, alte daruri aşteptându-i pe cenaclişti în sala de protocol a Muzeului "Iulian Antonescu". Cu ochii la plăcinte, unii au lăsat pungile s-aştepte, până la lectură încălzindu-se cu licoarea Casablanca, vinul din producţia proprie şi alte produse... culturale.

Sub semnul feminismului

Apelând la un titlu impropriu, care reflectă infinitezimal conţinutul celor 450 de pagini încredinţate Editurii Junimea (Iaşi, 2010), proaspătul membru stagiar al Uniunii Scriitorilor, Doru Ciucescu, îşi adună într-un tom impresionant – O mie şi una de invocări feministe – peste 80 dintre schiţele şi povestirile inserate iniţial în sumarul volumelor Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (2006), Peste Prut şi mai departe (2007), Străluciri diamantine în Israel (2008), Grecia năbădăiosului înamorat, Zeus (2009), apărute la Editura Didactică şi Pedagogică, şi Destine din spaţiul saharo-siberian (Editura Junimea, 2009). O antologie, cu alte cuvinte, dar pe care, în absenţa unei introduceri adecvate, cititorii nefamiliarizaţi cu apariţiile alerte ale prolificului universitar o pot lua drept carte de sine stătătoare, una ce nu are însă decât tangenţial de a face cu invocările feministe şi cu atât mai mult cu aşteptările celor ce şi-ar fi dorit evocări concrete legate de mişcarea socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii.

            Trimiterea la Şeherezada îi dă, totuşi, posibilitatea autorului să se înfăţişeze în toată plenitudinea forţelor sale creatoare, abilitatea de care a dat dovadă încă de la debut permiţându-i să se apropie de ţinta propusă, în aşa fel încât doamna Ella, căreia îi este dedicat volumul, şi cititoarele invocărilor sale să nu se simtă frustrate. Iar femeile, oricât s-ar da peste cap cârcotaşii, nu lipsesc dintre pagini, subtilul portretist creionându-le în toate ipostazele, indiferent că e vorba de pământence sau de zeităţi.

            Începută într-o librărie din Casablanca, aventura naratorului se sfârşeşte pe ţărmul Mării Mediterane, la Paralia Katerini, după ce ne-a plimbat cu nonşalanţă prin lumea arabă, prin Ţara Sfântă, prin mitologia greacă, prin alte spaţii şi teritorii reale sau imaginare, familiarizându-ne cu realităţile întâlnite în periplele sale, cu tradiţii şi obiceiuri, cu civilizaţii mai vechi şi mai noi, cu evenimente istorice adesea ignorate, cu mentalităţi şi trăsături ce vorbesc de la sine despre semenii noştri.

            Mereu atent la ce se întâmplă în jurul său, Doru Ciucescu e un iscoditor căruia nu-i scapă nimic („Una din pasiunile mele este să îmi fac o cultură enciclopedică.”), lecturile şi stăpânirea câtorva limbi de circulaţie largă (engleza, franceza, araba) ajutându-l să se simtă peste tot ca acasă, să intre în intimitatea conlocutorilor, să-i provoace la dezvăluiri ce-l ajută în descifrarea unor înţelesuri mai greu accesibile, să se descurce în orice situaţie şi, pe cât posibil, să-i ajute şi pe alţii, furnizându-le o sumedenie de informaţii şi de detalii, care le sporesc interesul atât pentru subiectele în discuţie, cât şi în jurul textelor sale.

            Cel mai adesea concise, vii, alerte, acestea se citesc pe nerăsuflate, nu de puţine ori personajele regăsindu-se în mai multe texte, în ipostaze şi contexte care nu pot scăpa unui „ochi avizat”. Legate de anumite evenimente, ivirea lor pe lume sau întâmplările prin care trec îl determină pe autor, el însuşi erou nu de puţine ori, să improvizeze asocieri la care te aştepţi mai puţin, să readucă în memorie celebrităţi din diverse domenii, să te facă părtaş la dilemele şi perplexităţile sale.

            Sâcâitoare prin felul în care au fost botezate – Bacşiana Dolăroiu, Acribicel Tocilescu, Apostrofel Grămăticu, Sofistoc Albănoapte, Bobocel Manivelistu, Emigrantiana Zilieru, Fugărica Sărăcilă ori Payingwell (Sondărentabilă), Biţrul (Petrol), Aanid (Inflexibilul), Mubaghţa (Surpriza), Assaiq (Şoferul), Muţaharrija (Emancipata) etc. –, dar mai ales prin repetiţia obsedantă a traducerilor din paranteză, chiar şi în cazul numelor care apar în mai multe texte, personajele devin brusc memorabile prin precizia creionării, nu de puţine ori şfichiuitoare. Iată-le, de pildă, pe ghida grupului, Bacşiana Dolăroiu („o doamnă între a doua şi a treia tinereţe, blondă de ocazie, îmbrăcată în culori stridente, de pictură naivă, a catadicsit să ia microfonul şi să-şi improvizeze introducerea favorită...”) şi pe Jamila (Frumoasa), fosta lui studentă: «Jamila îşi merita şi ea numele. Părul negru, lăsat lung şi pieptănat cu o cărare pe mijloc, contrasta puternic cu tenul ei alb. Ochii ei erau mari, lascivi, de culoare verde, caracteristici berberilor din munţii Kabiliei algeriene, te priveau direct, cu o mare sinceritate. „Funduleţul” ei era uşor înălţat, ca al negreselor, iar privit din spate avea un contur de inimă. Avea bustul bogat şi picioare de căprioară.»

            Sensibil fiind la „tot ce se întâmplă în lumea arabă”, fostul profesor de la Casablanca ne prezintă destui alţi ochi la fel de lascivi, devenind chiar pofticios când e vorba de „colaboraţioniste carnale”, de „fantezii malefice”, de întâmplări şi povestiri cu tentă sexuală, pe care le relatează cu lux de amănunte, fie că e vorba de Tsair, de Ştefan cel Mare, de Ceapaev sau de Zeus. Iar fiecare întâmplare are un tâlc, o poveste, prin care autorul se povesteşte şi pe sine, de cele mai multe ori ironic, jucând adesea cartea naivului, dar dirijând de fapt totul spre ceea ce-l interesează, lămurindu-se şi lămurindu-i pe cei mai puţin iniţiaţi ce-i cu ramadanul, cu turismul sexual, cu sufiştii, cu mitologia greacă, cu mitul evreului rătăcitor, cu Sfânta Lumină, cu lâna de aur, cu mărul discordiei şi cu alte enigme ce încearcă din mers să le descifreze.

            Umblând cu Biblia ori cu volumele lui Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Mitru şi Octavian Paler sub braţ, nu se sfieşte să facă referire la propriile cărţi, să le recomande, la Patras rugându-se chiar, atunci când trece pe sub Moaştele Sfântului Apostol Andrei, ca acesta să-l ajute să scrie o „carte bună de impresii de călătorie în Grecia” şi, concomitent, provocându-şi cititorii şi criticii să-şi dea seama, în urma lecturii, de „puterea miraculoasă” a acestuia.

            Sigur pe sine, Doru Ciucescu e ferm convins că povestirile şi schiţele sale nu au cum să nu intre în atenţia publicului, chiar dacă pe alocuri inventivitatea şi bagajul său de cunoştinţe i-au mai jucat şi feste, începând cu unele repetiţii stânjenitoare, continuând cu câteva dezacorduri aidoma, datorate probabil şi corecturii, şi sfârşind cu unele imprecizii de interpretare. Sfântul Apostol Andrei, bunăoară, nu a tras direct la sorţi Dobrogea, ci Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Marii Negre, până la Dunare şi Sciţia şi până în Crimeea. A ajuns însă şi în Scythia Minor, actualul ţinut al Dobrogei, devenind astfel apostolul strămoşilor noştri. La fel, „serviciul de spovedanie” nu are cum să fie practicat de călugăriţe, întrucât el revine în exclusivitate duhovnicului, care de la Iisus încoace este bărbat. Apoi, cele două emigrante băcăuane sunt când verişoare, când surori în aceeaşi pagină (407), a cita devine a citi şi exemplele ar putea continua.

            Pe ansamblu însă, aceste „felii de impresii de călătorie între felii de mitologie”, cum singur le defineşte, sunt savuroase, bogate în sugestii şi îndemnătoare la drum, dovedind că prozatorul şi-a ascuţit bine uneltele, crescând de la carte la carte şi pregătindu-se asiduu pentru marea lovitură, romanul.

Se duse vara...

Iubito, iară toamna vine,

Urcând cu gândul către tine,

Ca seva-n vie, pe butuc,

Aprinsă-n frunzele de nuc...

Iubito, stelele-s mai reci,

Cu gândul nu mă mai petreci,

Nici nu mă chemi, nici nu mă vrei,

Şi doar mireasma cea de tei

Rămas-a-n trup, de peste vară...

Iubito, dulcea ta povară

Mă răscoleşte, vinovată,

Şi ce n-aş da, ca înc-o dată

Sărutul tău să mă inunde,

Precum, în lac, cercul din unde,

Iubito, iară toamna vine,

Se duse vara, fără tine!

Literatură şi vin

Literatură şi vin - Cornel Ghica Adăugat în 29 noiembrie 2010, la 19:15 | 100 afișări / 69 vizitatori 1 În perioada 2-4 decembrie 2010, la Timişoara are loc festivalul „Literatură şi vin”: 1 festival de literatură, 3 zile de cultură, zeci de activităţi ce aşteaptă să fie „lecturate şi degustate”, după cum afirmă organizatorii festivalului. Evenimentul este organizat de 24-FUN, cu ocazia a 5 ani de existenţă în Timişoara şi Arad. Evenimentele din cadrul festivalului se vor desfăşura la Cercul Militar Timişoara, precum şi în cafenelele D’arc şi Scârţ Loc Lejer. Vor susţine lecturi nenumăraţi scriitori, vor fi lansate cărţi recent apărute, vor avea loc dezbateri pe teme de actualitate culturală, expoziţii şi proiecţii de filme documentare despre scriitori. Coordonatorul proiectului: Mihaela Purec. Director festival: Robert Şerban. Programul festivalului „Literatură şi vin”: Joi, 2 decembrie Cercul Militar Timişoara Orele 19,00 – 22,00 * deschiderea festivalului * proiecţie “Despre banal” (film documentar despre Petre Stoica) PREMIERĂ, 24 min, producător Nicolae Zambori * lansare de carte Ioan Morar – „Paloarea” (editura Brumar, 2010) * lecturi în compania scriitorilor Cornel Ungureanu, Florin Iaru, Ioan T Morar, Radu Pavel Gheo, Marius Chivu, Mircea Mihăieş, Eugen Bunaru, Petru Ilieşu * expoziţie aniversară Petre Stoica organizată în colaborare cu Muzeul Presei Jimbolia * „Despre vin, în culori” – expoziţie de tablouri Art Posters Vineri, 3 decembrie Cafeneaua D’Arc Ora 16,00: masă rotundă Dilema Veche, „Cum stăm cu exportul literar?”; invitat special Marius Chivu Orele 17,00-19,00: lansări de carte: - Ioan Groşan – „Un om din Est” (editura Tracus Arte, 2010) - Cecilia Ştefănescu – „Intrarea Soarelui” (editura Polirom, 2009) - V. Leac – „Toţi sînt îngrijoraţi” (editura Tracus Arte, 2010) - Valentin Talpalaru, selecţii, „Din poezia vinului” (editura Opera Magna, 2010) Ora 18.30: degustare de vinuri Casa Da Vino Club D’Arc Ora 22,00 – “Amintiri din copilarie” – petrecere Scârţ Loc Lejer Orele 15,00-17,30 Reviste şi… revistele literare studenţeşti: Forum Studenţesc, Subcultura şi la Plic (din Chişinău); lansarea revistei „Forum studenţesc” Cercul Militar Timişoara Orele 19,00 – 22,00 * proiecţie “Boema de Timişoara” (documentar artistic) Prima parte, 26 min, producător TVR Timişoara * lecturi în compania scriitorilor Liubiţa Raichici, Adriana Babeţi, Cecilia Ştefănescu, Dan Mircea Cipariu, V. Leac, Daniel Vighi, Andrei Mocuţa * expoziţie aniversară Petre Stoica organizată în colaborare cu Muzeul Presei Jimbolia * „Despre vin, în culori” – expoziţie de tablouri Art Posters Sâmbătă, 4 decembrie Cafeneaua D’Arc Ora 17,00 – „Farmacia”, piesă originală de Salahhé, pusă în scenă de Teatrul Studenţesc Thespis Orele 18,00 – 19,00 lansare de carte: - Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan – „Aer cu diamante” (editura Humanitas, 2010) Scârţ Loc Lejer Orele 17,00 – 18,00 lansări de carte: - Adrian Bodnaru – „O legătură de chei” (editura Cartea Românească, 2010) - Ion Barbu – „Imn hăituit de bărbaţi”, (editura Brumar, 2009) Ora 18,00 – Ion Barbu: recital in imagini Ora 19,30 – “Spalatorul de creier”, pusa in scena de Auăleu Teatru Cercul Militar Timişoara Orele 11,00 – 14,00 „Literatură şi ceai”, activităţi pentru copii (poezii şi poveşti pentru copii, atelier creaţie instrumente muzicale, atelier „Transformă-te în personajul preferat”, concurs de desene, facepainting, baloane modelate) Orele 18,00 – 22,00 * proiecţie “Boema de Timişoara” (documentar artistic) Partea a doua, 26 min, producător TVR Timişoara * lecturi în compania scriitorilor: Costel Stancu, Ioan Groşan, Tudor Creţu, Marcel Tolcea, Adrian Bodnaru, Borko Ilin, Robert Şerban * expoziţie aniversară Petre Stoica organizată în colaborare cu Muzeul Presei Jimbolia * „Despre vin, în culori” – expoziţie de tablouri Art Posters agentiadecarte.ro

Memoria clipei

Cu trei decenii în urmă, la începutul anilor ’80, lansam în paginile săptămânalului Steagul roşu o rubrică purtând acelaşi titlu, prin intermediul căreia încercam să evadez din banalul cotidianului şi să dau importanţa cuvenită unor evenimente, care altfel s-ar fi pierdut în noianul ştirilor doldora de sloganuri şi osalalele epocii. Cum, din start, nu-mi propusesem ca textele să-mi aparţină în exclusivitate, rublica s-a transformat în scurtă vreme într-o tabletă de scriitor, agreată atât de autorii băcăuani, cât şi de cititori, complici nu de puţine ori la cele relatate. Reluând suita însemnărilor, aş vrea ca acest dialog să continue, aruncând o punte spre inimile celor ce navighează într-un spaţiu straniu încă pentru mulţi, dar care nu poate fi ignorat de cei ce-şi propun să fie la curent cu ceea ce se petrece în jurul lor. Vă aştept, aşadar, opiniile şi sper să contribuim împreună la schimbarea în bine a unei societăţi tot mai scindate şi tot mai departe de valorile creştine lăsate nouă moştenitenire de către înaintaşi.