Moineşteni (II)

    Micu Stavila, Constantin, n. 18 august 1914, în Moineşti, judeţul Bacău - m. 19 ianuarie 2003, la Bucureşti. Filosof. Provine dintr-o familie de preoţi şi învăţători. Îşi începe studiile în localitatea natală, continuându-le în Capitală, unde absolvă, în 1933, cursurile Colegiului Naţional “Sfântul Sava”. Scrie poezie încă din timpul liceului, cu un an înainte de obţinerea Bacalaureatului încredinţând presei literare primele articole, urmate apoi de cronici literare, eseuri, foiletoane şi recenzii, pe care, în calitate de colaborator sau de redactor, le-a semnat constant în paginile publicaţiilor Cuvântul liber, Dacia rediviva, Discobolul, Meşterul Manole, Pământul Românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Sympozion, Vremea şi, mai târziu, în cele ale Revistei de pedagogie. Între anii 1933 şi 1938 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar un an mai târziu revine pe culoarele Colegiului bucureştean, de data aceasta în calitate de profesor de filosofie. Timp de trei ani (1940-1942), paşii îl poartă prin Viena, Freiburg şi Leipzig, unde studiază filosofia, ca Ordentlicher Hörer sau Gasthörer, la celebrele universităţi de aici. Ca să se poată întreţine, lucrează în paralel la Biblioteca Naţională din Viena şi la Deutsche Bücherei din Leipzic, obţinând titlul de doctor în filosofie cu teza Finalitatea ideală a existenţei umane, în 1942, cu menţiunea „magna cum laudae“. Între timp debutase editorial cu placheta Sosirea lavelor (Editura Adevărul, Bucureşti, 1934), urmată în 1943 de cea de a doua carte de versuri, Psyché (Editura Pavel Suru, Bucureşti). Tot în 1942 îşi începe scurta carieră universitară, mai întâi ca asistent la catedra de Istoria filosofiei moderne, Epistemologie şi Metafizică a Facultăţii de Filosofie Bucureşti (1942-1944), unde-şi susţinuse doctoratul, apoi în calitate de conferenţiar de filosofie, la Facultatea de Teologie Bucureşti (1943-1947). Concomitent cu evoluţia la catedră, se dedică aproape în totalitate studiului, publicând rând pe rând,  Die Relativität der Erkenntis und das Suchen des Absoluten (Vorlesung gehalten am 27 februar 1942 an dem Philosophischen Institut der Leipziger Universität unter der Führung von Professor Hans Georg Gadamer), Homo ludens sau funcţionalitatea ideală a jocului şi rolul lui în naşterea culturii (Tiparul Universitar, Bucureşti, 1942), Cunoaştere şi mântuire în problematica filosofică a prof. I. Petrovici (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943), Finalitatea ideatică a existenţei umane (teza de doctorat în filosofie, Editura Casa Şcoalelor,Bucureşti, 1943), Problema umanismului din punct de vedere al spiritualităţii româneşti (Tiparul Universitar, 1943), Relaţia om-natură în concepţia românească asupra lumii (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943), Bibliographie der rümanischen Philosophie (Kant-Studien, Heft 1-2, 1944), Valoarea ontologică a cunoaşterii (Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1945), Existenţă şi Adevăr (idem, 1945) şi Spre o nouă filosofie a naturii (Librăria Universitară I. Carabaş, Bucureşti, 1946). În aceeaşi perioadă a fost director de cabinet al lui Ion Petrovici, ministrul Educaţiei Naţionale, după instaurarea puterii populare fiind silit să trăiască în clandestinitate. Îndepărtat din învăţământul universitar în 1947, a fost arestat în 1950 şi condamnat la muncă silnică, trecând prin lungul şir al închisorilor şi lagărelor comuniste, inclusiv prin colonia Midia de la Canalul Morţii. După ispăşirea pedepsei se izolează în propria casă, neacceptând nicio formă de angajare din partea statului şi refuzând, în 1959, propunerea făcută de Tudor Vianu şi Mihai Ralea de a primi un post de cercetător ştiinţific la Academia Română. Solicită, în schimb, să părăsească ţara, tentativa sa de a deveni liber izbindu-se de fiecare dată de optuzitatea autorităţilor. Duce, în consecinţă, o viaţă plină de privaţiuni alături de soţia sa, Viorica Vlădescu-Stavila, care refuză, la rându-i, orice ofertă de a accepta funcţii publice, şi se dedică în exclusifitate muncii de cercetare şi de redactare a ceea ce avea să devină capodopera creaţiei sale, Descoperirea vieţii personale. În urma intervenţiei preşedintelui Charles de Gaulle, făcută cu prilejul vizitei sale la Bucureşti, primeşte în cele din urmă viza pentru Franţa şi, în 1969, se stabileşte, împreună cu fiinţa ce i-a fost mereu aproape, la Issy-Les-Moulineaux. Integrarea în noua societate e mai dificilă la început, dar după un an devine consilier cultural la Societatea de Istorie a Protestantismului Francez şi începe să susţină lecţii, în cadrul Cursului de Filosofie şi Apologetică Generală, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris (1970-1975). Moderează, de asemenea, mesele rotunde organizate la Centrul Cultural American, antrenând în dezbateri importante personalităţi ale timpului, între care s-au numărat scriitorii şi liber-cugetătorii Jean Brun, André Dumas, Pierre Emmanuel, Gabriel Marcel, Paul Ricœur, Traian Vuia ş.a. În 1975 e primit în Comisia de Filosofie a Cercului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care îi comandă lucrările La Crise de l’idéologie industrielle de la Science, L’Appel Libérateur de l’Espace (eseu colectiv după o idee a lui René Huyghe, de la Academia Franceză) şi La Révolte contre la nouvell trahison des Cercs du XXe siècle, ce vor fi publicate pe spezele acestuia, în intervalul 1975-1980. În aceeaşi perioadă colaborează, în paralel, cu Postul de Radio “Europa liberă”, prezentând în cadrul emisiunii “Lumea creştină” diverse opere de filosofie creştină, texte ce le va încredinţa apoi revistei Foi et Vie şi publicaţiilor cu profil religios. Colaborarea cu redacţia prestigioasei reviste a început la recomandarea profesorului Jacques Ellul, de la Universitatea din Bordeaux, între anii 1975 şi 1985 apărând în paginile acesteia cu mai multe studii pe teme culturale şi filosofice, dintre care o parte le va reuni în volumele Trente ans aprés Yalta (Paris, 1975), Un Coup de Théatre Philosophique (La consécration spirituelle de l’homme nu et sans masque tehnologique) - Paris, 1976, La Droit à la Différence (Paris, 1981), Vers un nouvel Art de Penser et de Vivre (Paris, 1985), Le Manifeste Poétique de l’Humanisme Roumain, cu o postfaţă de Nicole Ionesco şi o scrisoare de prezentare de Ivan Drouet de la Thibauderie, membru al Academiei Naţionale de Istorie şi membru corespondent al  Academiei de Filologie Clasică din Roma (Editura Laumond, Paris, 1986) şi L’Avenir de la Roumanie à l’avant-garde de l’histoire, tipărită cu concursul Centrului de Cercetări Istorice din Issy-les-Moulineaux (Paris, 1987). Dacă la Bucureşti, mai ales în perioada antebelică, era nelipsit de la manifestările culturale ale Capitalei şi de la întâlnirile cu prietenii şi oamenii de cultură ai generaţiei sale (Dimitrie Berea, Dan Botta, Ovid Caledoniu, Vintilă Horia, Pericle Marinescu, Octav Şuluţiu, Ernest Verzea, Romulus Vulcănescu ş.a.), ca director al Centrului „Tables Rondes Internationales du Centre Culturel Americain de Paris“ şi ca documentarist la Societatea pentru Istoria Protestantismului Francez a reuşit să pătrundă în cercurile selecte ale intelectualităţii franceze, întreţinând totodată o bogată corespondenţă cu vârfurile intelectualităţii române din diasporă, care ar trebui de-acum valorificată, aşa cum s-a întâmplat şi cu opera sa de căpătâi, Descoperirea vieţii personale, Editura Paideia, Bucureşti, 2006. Lăsat în grija surorii sale, Victoria Delureanu, care l-a ascuns în anii grei ai prigoanei comuniste, acest unic manuscris n-a fost descoperit decât după trecerea la cele veşnice a filosofului, revenit în ţara natală în 1999, dar, îndurerat de moartea soţiei, pe care o veghease până în ultima clipă, n-a mai avut puterea să revină în atenţia specialiştilor şi a cititorilor. O primă tentativă în acest sens au făcut-o moineştenii, care, iniţiind Colocviul “Constantin Micu-Stavila”,  în cadrul celei de a treia ediţii a acestuia, moderat de profesoara Cornelia Pintilie, au materializat una din propuneri, atribuind numelui său Bibliotecii Colegiului Tehnic „Grigore Cobalcescu“ din cartierul Lucăceşti, urmând ca în cadrul acesteia să figureze o expoziţie permanentă cu documente referitoare la viaţa şi opera sa, precum şi cu lucrările ce s-ar impune reeditate, spre folosul culturii noastre.
referinţe