N. 22 noiembrie 1938, în satul Berbinceni, comuna
Secuieni, judeţul Bacău. Critic literar,
publicist, redactor, profesor. Fiul lui Ion şi al Eugeniei Castravete,
agricultori cu ascendenţă răzeşească, şi-a început studiile la şcoala din
localitatea de baştină (1945-1952), beneficiind de îndrumarea unor dascăli de
notorietate ai învăţământului băcăuan, precum Gheor-ghe Banu şi Vasile Grosu,
personalităţi prestigioase, formate în învăţământul pedagogic antebelic. Încă
din anii de gimnaziu începe să versifice şi să scrie proză, citind în cenaclul
literar al elevilor şi publicând la „gazeta de perete“ a şcolii. Admis la Şcoala Pedagogică de Învăţători din
Bacău (în prezent, Colegiul Naţional Pedagogic „Ştefan cel Mare“, 1952-1957)
devine premiant din primul an, dar moartea tatălui, în 1953, la Poarta Albă,
după ce în 1952 fusese arestat şi declarat „duşman de clasă“, inclus în rândul
chiaburilor şi deportat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, l-a silit să întrerupă
un an studiile, iar examenele finale să le susţină în particular, întrucât mama
sa, rămasă văduvă cu şase copii, nu l-a mai putut întreţine. În pofida
situaţiei tot mai dificile din familie, a continuat să înveţe la fel de bine,
luându-şi ca model pe unul dintre dascăli, profesorul de limba română Emil
Leahu, cel ce l-a „apărat de demonii anilor ’50, care mai bântuie încă prin
lume“. Alături de profesorul-diriginte Remus Vrânceanu şi cel de psihologie
Emil Tudor, care i-au fost, la rându-le, modele, acesta i-a stimulat
aptitudinile literare, invitându-l la şedinţele cercului literar şi
trimiţându-i colaborările la ziarul local. Încă înainte de absolvire este, rând
pe rând, învăţător la şcolile băcăuane din localităţile Viforeni, Prăjeşti şi
Berbinceni (1956-1957), iar după efectuarea stagiului militar devine directorul
Şcolii de 7 ani din Petreşti, judeţul Bacău (1959-1962), împreună cu o parte
dintre colegii de cancelarie, fii ai satului, punând în funcţiune Biblioteca
sătească şi Cinematograful rural şi, pe plan profesional, conferind
funcţionalitate sălilor de clasă şi laboratoarelor şcolare. Cu toate că mama sa
dorea să ajungă preot, preocupările literare şi vremurile neprielnice studiilor
teologice l-au îndemnat să opteze pentru Facultatea de Filologie a Universităţii
„Al. I. Cuza“ din Iaşi (1962-1967), ale cărei cursuri reuşeşte să le urmeze la
învăţământul de zi, evidenţiindu-se ca unul dintre cei mai activi studenţi nu doar
ai facultăţii. Desfăşoară, astfel, sub îndrumarea unor universitari de
prestigiu precum Constantin Ciopraga, Al. Dima, Al. Husar, I. D. Lăudat, Mihai
Drăgan ş.a., o activitate susţinută în cadrul cercurilor studenţeşti de
Folcloristică şi Istoria literaturii, participă la întrunirile cenaclului
literar al Facultăţii şi la sesiunile ştiinţifice, una din lucrările sale – Visul
în creaţia poetică a lui Al. Philippide – fiind inclusă în sumarul
publicaţiei periodice a Universităţii ieşene, Caiete selective ale cercurilor ştiinţifice studenţeşti (Iaşi,
1967). Semn al recunoaşterii capacităţilor sale de studiu şi ale celor
organizatorice, este solicitat şi acceptă să fie preşedinte al Asociaţiei
Studenţilor din Facultatea de Filologie (1965-1967), perioadă benefică pentru
revigorarea componentelor ştiinţifice şi culturale, cu atât mai mult cu cât apăruseră
şi primele semne ale „dezgheţului“ şi
„desovietizării“. În acelaşi interval şi-a continuat activitatea
literară, în 1965 debutând în revista ieşeană Cronica, publicaţie căreia i-a propus cronici şi recenzii la
cărţile de literatură contemporană. La sugestia redacţiei, a acceptat
pseudonimul Gr. Cumpănă, folosit un timp şi la alte publicaţii la care a
colaborat de-a lungul anilor, între care amintim revistele Ateneu, Bucovina literară, Citadela, Convorbiri didactice, Dacia
literară, Plumb, Pro Saeculum, 13 Plus, Salonul literar, Tribuna
învăţământului, Vitraliu. Repartizat la Liceul Teoretic din Adjud (azi,
„Emil Botta“, 1967-1969), s-a integrat rapid într-un colectiv dornic de
performanţe, modelând câteva clase de elevi inteligenţi, încă necontaminaţi de
dogmatismul şi toxinele specifice epocii. După noua împărţire
administrativ-teritorială, se transferă la Bacău, activând ca inspector al
Comitetului de Cultură şi Artă (1969-1975), timp în care a controlat şi
îndrumat instituţii culturale din judeţ, a înfiinţat o staţie-pilot pentru
cultura de masă şi a elaborat studii şi articole de sociologia culturii pentru
revista Ateneu. În 1973 şi-a
schimbat numele de stare civilă în Codrescu, încercând astfel să-şi protejeze
familia şi pe sine de reproşurile oficialităţilor, care-l acuzau că nu-şi
declarase rudele din S.U.A., deşi acestea erau dintr-o altă ramură a neamului
din care făcea parte. Cu nostalgia catedrei în suflet, revine în învăţământ,
mai întâi ca profesor de limba română la Liceul Industrial (azi, Colegiul
Tehnic „D. Mangeron“, 1976-1980), apoi, în aceeaşi specialitate, la Liceul
„Vasile Alecsandri“ (în prezent, Colegiu Naţional, 1981-1988) şi, în cele din
urmă, la Liceul Teoretic „George Bacovia“ (actualul Colegiu Naţional „Ferdinand
I“), instituţie pe care o conduce, între anii 1994-1998, ca director, şi de
unde se pensionează. În această perioadă a îndrumat elevii în cadrul cercurilor
ştiinţifice, al cenaclurilor şcolare şi al revistelor de profil, participând la
sesiuni de referate şi comunicări ale profesorilor cu lucrări
ştiinţifico-didactice, în parte publicate în reviste şi culegeri (Ziaristul
Mihai Eminescu la 1877, Bacovia – singurătatea poetului, Factorii agresiunii
împotriva lecturii, G. Ibrăileanu – profesorul Liceului „Principele Ferdinand“,
Resursele dramatice ale teatrului lui Lucian Blaga ş.a.). Ales de
colegii de specialitate ca preşedinte al Filialei Bacău a Societăţii de Ştiinţe
Filologice din România (1977-1990), a izbutit să organizeze activităţi
ştiinţifice de ţinută, cu invitaţi prestigioşi de la Univerităţile din
Bucureşti, Cluj şi Iaşi (C. Ciopraga, L. Leonte, C. Parfene, M. Zamfir, D.
Scărlătescu…), o sesiune republicană dedicată Centenarului George Bacovia
(noiembrie 1981) şi etapele Olimpiadei de Limba şi Literatura Română „Mihai
Eminescu“, a stimulat prezentarea periodică a noutăţilor editoriale şi
revuistice de specialitate etc. În 1990, s-a alăturat profesorului Mihai
Semenov şi grupului de profesori din gimnazii şi licee băcăuane, punând bazele
revistei Convorbiri didactice,
publicaţie dedicată învăţământului preuniversitar şi pe care a condus-o o
perioadă, în calitate de redactor-şef. Debutează editorial în 2001, cu volumul Limba
şi literatura română la bacalaureat (Editura Plumb, Bacău), lucrare
ştiinţifico-didactică urmată de o carte similară – Galeria personajelor literare în
gimnaziu şi liceu (Editura Convorbiri didactice, Bacău, 2006) – şi de
volumele de critică literară Lecturi neconvenţionale (Editura
ProPlumb, Bacău, 2009), Spectacolul Istoriei critice... manolesciene
(Editura Corgal Press, Bacău, 2010), Jurnalul criticului incomod
(idem, 2011) și Marea critică față cu valorile literare actuale (idem, 2012),
de prefeţe şi postfeţe ce au însoţit cărţile unor autori băcăuani. A fost, de
asemenea, inclus cu texte critice în Bacăul Cultural - 600. Antologia Plumb, 2008
(Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008). Cu o energie creatoare debordantă, definitivează
în prezent un volum de proză scurtă şi un roman, cărora le poate adăuga oricând
un volum consistent de eseuri şi cronici literare, risipite deocamdată în
paginile publicaţiilor din ţară. Pentru activitatea sa literară a fost
răsplătit cu Premiul „Octavian Voicu“ al revistei Plumb, pentru critică (2008), şi, în 2010, cu Diploma de Favoare a
Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor. Membru al consiliului editorial al
revistei Plumb şi al Filialei Bacău
a Uniunii Scriitorilor (2011), s-a implicat în viaţa culturală a Bacăului, fără
ca edilii acestuia să-i răsplătească în vreun fel meritele.
Cornel GALBEN
