Remember (3)

    COBAN, V. Grigore, n. 30 ianuarie 1914, în comuna Sudarca, judeţul Soroca - m. 29 ianuarie 1986, la Bacău. Critic de artă. Fiul lui Vasile Coban şi al  Mariei. A debutat în viaţă destul de bine, terminând rând pe rând cursurile şcolii primare din comună, pe cele secundare ale Liceului Tehnic Agricol din Soroca şi luîndu-şi licenţa în drept la Universitatea „A.I. Cuza“ din Iaşi, unde intenţiona să-şi susţină şi doctoratul, cu o teză despre „Problema strâmtorilor“. În vremea studenţiei a început să se afirme în presa ieşeană, îndeosebi la publicaţia Cuget Moldovenesc, dar al doilea război mondial l-a aruncat în luptă pe frontul din Răsărit, unde, în 1942, cade prizonier, după ce, între timp, izbutise să trimită la ziarul Bacăul reportaje de la faţa locului. Refuzând înrolarea în unităţile pe care sovieticii le încropeau din prizonierii români, viitorul critic de artă a trebuit să suporte aproape un deceniu rigorile lagărelor noului imperiu rus, întorcându-se la Bacău abia în 1951. Aici, date fiind condiţiile politice impuse de regimul popular, a ajuns la concluzia că nu-şi mai poate valorifica studiile juridice aşa cum a învăţat şi şi-ar dori, astfel că a trecut de nevoie în învăţământ, asigurând existenţa familiei ca profesor de limba rusă la Liceul „Vasile Alecsandri“, apoi ca lector la Institutul de Învăţământ Superior din Bacău. Încet-încet şi-a reluat şi activitatea publicistică, abordând îndeosebi cronica plastică, dar şi traducerile din literatura rusă, îndeosebi din creaţia lui N.V. Gogol, E. Eftuşenco, M. Gorki, M.I. Lermontov, B. Pasternak, S. Muratşina, A. Ahmatova şi A.S. Puşkin, unele făcute în colaborare cu poetul Sergiu Adam. Astfel, după ce în perioada interbelică mai publicase în revistele Luceafărul de la Timişoara, Opinia şi Însemnări ieşene, la 14 iulie 1957 îşi face reintrarea în presa băcăuană, publicând în ziarul Steagul roşu un articol despre cei „350 de ani de la naşterea lui Rembrand“. Acestuia  i-au urmat peste 300 de cronici, medalioane şi eseuri, gustul său rafinat şi dorinţa de a sprijini mişcarea plastică în curs de înfiripare făcându-l să se oprească atât la nume ilustre ale artei tuturor timpurilor - Michelangelo, Vasari, Rubliov, Ioganson, Andreev, Dürer -, cât şi la maeştrii plasticii româneşti Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza, Aman, Rosenthal, Tattarescu, Pallady, Dimitrescu, Iser, şirato, Steriadi, Petraşcu ş.a. ori la tinerii plasticieni băcăuani, la impunerea cărora a contribuit din plin, atât prin prezentarea directă a expoziţiilor şi cronicile la acestea, cât şi prin prefaţarea unor cataloage de ţinută. Fie că publica în ziarul local, în cele  centrale (Scânteia) şi în alte ziare judeţene (Clopotul, Înainte, Milcovul) ori în revistele de cultură (Ateneu, Cronica, Tribuna, Contemporanul, Arta, Gaudeamus, România literară, Veac nou), opiniile sale rămâneau la fel de tranşante şi de bine argumentate, creaţia celor comentaţi fiind urmărită nu doar prin prisma momentului expoziţional, ci în întregimea ei, semn că acribiosul cronicar îşi urmărea cu atenţie confraţii, cărora avea să le consacre în timp şi un amplu dicţionar, făcut pierdut, din păcate, în nu se ştie ce editură. Pe aceeaşi linie a profesionalităţii, din 1970 a susţinut la Radio Iaşi emisiunile săptămânale „Arte plastice“, apoi cele bilunare „Jurnalul artelor“ şi „Cotidian sonor“, în cadrul cărora a prezentat zeci de expoziţii, profiluri şi medalioane de artişti plastici, opere şi cărţi de artă. O parte dintre acestea s-au regăsit, sub genericul „Itinerar plastic băcăuan“, şi la Televiziunea Română, precum şi în cadrul unor conferinţe publice şi dezbateri pe teme de artă, la care a fost invitat. A vorbit, între altele, despre „Mari creatori de frumos - mesageri ai geniului plastic românesc“, „Arta plastică modernă“, „Arta în lumea contemporană“, „Receptarea operei de artă plastică“, „Estetica şi nevoile omului contemporan“, „Perspective şi tendinţe în arta plastică contemporană“, „Valori naţionale în Muzeul de Artă Bacău“, „Capodopera“, „Statuia lui Bacovia de la Bacău“, „Miracolul C. Brâncuşi“, „Momente epocale în dezvoltarea artei şi culturii“, „Pictura românească contemporană“. Ca membru al U.A.P., secţia critică, încă din anul 1968, a pus bazele Filialei U.A.P. Bacău, între 1973-1978 îndeplinind şi funcţia de secretar al acesteia. Un merit deosebit îi revine în repunerea în circuitul naţional a operei lui Nicu Enea, despre care a scris în nenumărate rânduri, i-a organizat expoziţii şi i-a consacrat, în 1979, o primă monografie, publicată sub egina Muzeului de Artă Bacău. Aceasta se adăuga unei alte monografii, O. Briese, publicată în 1937 la Iaşi, la Tipografia „Mantos“. Generos cu ceilalţi confraţi, pe care i-a premiat în calitate de membru al juriilor saloanelor şi expoziţiilor de artă, Grigore V. Coban a fost mai puţin atent cu propria creaţie, dar în manuscris se păstrează încă un volum de epigrame, pe care intenţiona să-l publice în 1937, zeci de poezii originale şi traduceri, acest tezaur de cronici risipite prin paginile publicaţiilor, ce ar putea alcătui nucleul unor volume, şi, dacă va fi găsit, dicţionarul de care aminteam.

Remember (2)

    Bontaş, N.I. (Ionescu C. Nicolae), n. 21 noiembrie 1899, în Bacău - m. 19 ianuarie 1986, în Bucureşti. Poet. Este fiul profesorului Constantin Ionescu, care avea să-i stimuleze pasiunea pentru lectură. Copilăreşte în urbea natală, unde îşi efectuează studiile primare şi gimnaziale. Până la mobilizare izbuteşte să promoveze primele clase liceale, continuându-le după încetarea celei dintâi conflagraţii mondiale şi obţinând diploma de bacalaureat.  Influenţat de Bacovia, începe să scrie versuri, debutând în 1918, sub pseudonimul N. Bontaş,  în revista bilunară ieşeană Moldova. Un an mai târziu e încadrat ca funcţionar la Poşta Bacău, postură din care trimite corespondenţe la publicaţiile Poşta informativă şi Poşta nouă. Îşi completează studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, continuând să publice, alături de poeme, unele comentarii, note culturale şi recenzii în periodice din Capitală, Brad, Bârlad, Cernăuţi, Ploieşti, Sibiu, Turnu Severin ş.a. Colaborează, astfel, la Abecedar, Bucovina, Bucovina literară, Câmpina, Crainicul, Cucu Prahovei, Datina, Graiul nostru, Litere, Muguri, Orizonturi noi, Provincia literară, Raza literară, Revista Bucovinei, Suflet românesc, Universul literar şi periodicele deja amintite. Deşi uneori combină numele real cu pseudonimul, notorietatea sa creşte cu fiecare nouă apariţie, astfel că la debutul editorial, placheta de versuri Vestigii (Bucureşti, 1933) nu trece nebăgată în seamă. Comentatorii (N. Davidescu, în Facla literară; Paul I. Papadopol, în Linia nouă) observă influenţele eminesciene şi bacoviene, păstrate în bună parte şi în celelalte două volume - Irizări (Bucureşti, 1937) şi Imagini muzicale (Bucureşti, 1938) -, în care apar însă, pe lângă imaginile simboliste, metafore şi stări insolite, care ar merita readuse în atenţia cititorilor. Asta cu atât mai mult cu cât, după cea de-a doua conflagraţie mondială, poetul băcăuan a dispărut cu totul din orizontul literar.  

Aniversări

Gheorghe Chiţimuş – 60

            Născut acum şase decenii (16 ianuarie 1951), în Bacău, fiul Luminiţei (n. Oancea), croitor, şi al perceptorului Gheorghe Chiţimuş şi-a început studiile primare la Şcoala Generală Nr. 2 (1958-1960), iar cele gimnaziale le-a încheiat la Şcoala Generală Nr. 5 (1963-1967), după ce a peregrinat prin mai multe instituţii de învăţământ băcăuane, în funcţie de cartierul în care părinţii au reuşit să găsească o locuinţă cu chirie.

Desele schimbări survenite în copilărie se pare că l-au marcat în suficientă măsură pentru ca întreaga sa existenţă să stea sub semnul imprevizibilului. Nu reuşeşte, astfel, în primul an să depăşească baremurile de admitere la liceu, dar îşi varsă amarul în poezie, debutând în paginile revistei Ateneu, în octombrie 1968, cu poeziile Fântâna timpului, În ev, Basm fantastic şi Infernul oamenilor. Un infern simţit pe propria piele, întrucât după ce începe să frecventeze Cenaclul “Lucian Blaga”, ce funcţiona în sala de lectură a bibliotecii Casei de Cultură a Sindicatelor “Vasile Alecsandri”, intră în vizorul Securităţii din Bacău, alături de alţi membri ai acestuia fiind anchetat în mai multe rânduri pentru activitatea literară, până în octombrie 1989.

Se angajează ca poştaş, e admis la cursurile serale ale Liceului “Lucreţiu Pătrăşcanu” (azi, Colegiul Naţional “Gheorghe Vrănceanu”, 1968-1969), dar obligat de schimbările tot mai dese ale  locurilor de muncă, în următorii trei ani se numără printre cei care urmau cursurile fără frecvenţă ale Liceului “Vasile Alecsandri” (1969-1972). A avut apoi trei tentative de a intra la facultate - o dată la IATC şi de două ori la Facultatea de Medicină din Iaşi -, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaş, întrucât şi-a dat seama că dosarul său îi stă în cale.

După efectuarea stagiului militar e, rând pe rând, muncitor necalificat la Liceul PTTR, ICRTI şi Fabrica de Confecţii din Bacău, profesor suplinitor la şcolile generale din Poiana Negri (1976-1977) şi Plopana (1979-1980), secretar al acesteia din urmă (1980-1982), zidar pe şantierele băcăuane. Singurele etape cât de cât sigure au fost cele în care a lucrat ca agent prestări servicii la EAFL Bacău (actualul TERMLOC, 1985-1993) şi ca bibliotecar la Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Bacău (1994-2005). Disponibilizat în urma restrângerii activităţii la CCIA, a reuşit cu greu să-şi găsească un post de curier la S.C. Curiero Service S.R.L.

Deşi între timp s-a căsătorit şi a devenit tatăl a doi copii, nu a renunţat la poezie, publicând grupaje de versuri în Ateneu, Amphitryon, Arc, Luceafărul, 13 Plus, SLAST, Vitraliu, activând în Cenaclul Artelor, Cenaclul Avangarda XXI(I) şi Cenaclul “Octavian Voicu”, participând la alte manifestări literare şi culturale ori la concursuri şi festivaluri de creaţie. Exigenţa sa proverbială şi lucrul intens pe manuscris, coroborate cu tracasările “organelor” şi greutăţile vieţii ante şi post tranziţie au făcut ca până la debutul editorial să treacă mai bine de trei decenii.

Anunţată de amplul grupaj publicat în prestigioasa revistă Arc, girată de prozatorul George Bălăiţă şi cu prezentarea acestuia (Vas ancorat, Lume veche, Case şi străzi, Ultimul tren, Pe ţărmul setei, Întreaga lume, Seara de cenuşiu, Nu credeam, Mintea cea de pe urmă, Gândul ce nu ajunge, Credincios speranţei), Cartea spiritului invers (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998) s-a bucurat însă de aprecieri favorabile ale criticii, fiind distinsă şi cu Premiul I pentru debut în volum la Colocviile de literatură „Poezia secolului XX“ de la Aiud (1999). Aceeaşi distincţie i-a încununat creaţia la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei (1999), precedată, în 1997, de Premiul pentru poezie la Concursul literar “Avangarda XXI”. Lucrează, de un deceniu, la manuscrisul Romanţele şi psalmii poporului român, din care a publicat câteva cânturi în Ateneu şi Vitraliu şi a citit alte câteva în Cenaclul “Octavian Voicu” sau în lecturi publice. În ultimii ani a publicat, de asemenea, articole de opinie în Ziarul de Bacău, în unele din ele evocând întâmplările sale din timpul anchetelor securiste.

Scriitorul Victor Munteanu i-a inclus poezia Portret în antologia Retrospective 2 (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2008) şi tot el, în calitate de preşedinte al Fundaţiei Culturale “Georgeta şi Mircea Cancicov” şi al juriului ce a acordat premiile anuale ale acesteia, i-a înmânat Premiul pentru cel mai bun poet al anului 2007.

La mulţi ani, poete!

Campania “Nu-l mai sărbătoriţi pe Eminescu! Citiţi-l”

     Ziarista Laura Huiban a lansat pe blogul său, Fără filtru, o campanie interesantă, menită să ne conducă altfel către Eminescu. Deşi a semnalat manifestările omagiale anunţate de diferite instituţii, i-a anunţat pe organizatori că nu va participa la niciuna din ele, rezervându-şi bucuria ca în acest timp să citească din creaţia sărbătoritului.

     Agasată de isteria omagierilor fără substanţă, ea îşi îndeamnă şi concitadinii să procedeze aidoma, convinsă că în felul acesta Poetul nu ar avea decât de câştigat. Pentru că mesajul său, în  ansamblu, are substanţă, reproduc doar invitaţia, lăsându-vă opţiunea de a alege: "Va invit in schimb sa cumparati, sa oferiti sau sa cititi o carte de sau despre Mihai Eminescu. Va invit sa-l citim cu minte eliberata de clisee, sa-l (re)descoperim, sa-l scoatem din sabloane, sa-l privim, daca vreti, ca pe un scriitor contemporan." 

     În ce mă priveşte, aplic regula de mai multă vreme, anul trecut, de pildă, recitind volumul de Poezii care a inaugurat, în 1974, Colecţia Eminesciana a Editurii Junimea, iar anul acesta voi proceda la fel, cu deosebirea că de data aceasta îl voi privi prin intermediul studiilor lui G. Ibrăileanu, apărute în cel de-al doilea volum al colecţiei, într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de Mihai Drăgan, băcăuanul nostru.

     Aşa cum remarca şi criticul Eugen Simion într-o emisiune a Televiziunii Trinitas, fiecare are un Eminescu al său şi tocmai de aceea cel ce a copiat, în studenţie, toată proza eminesciană, nu e deranjat de formulele înfierate de autoare, ci, dimpotrivă, a afirmat că "e bine să le folosim", pentru că "Eminescu e un spirit viu, nu un mit care păleşte". Sigur, a sugerat şi că e la fel de bine să se evite excesul în utilizarea lor, dar în principiu "îi place mitul temeinic din jurul lui Eminescu", pentru că  dacă "n-ar exista poezia lui, n-ar exista nici mitul". Percepţia peiorativă nu-l deranjează, atât timp cât fiecare ne putem vedea de "drumul spre opera lui" şi că, regăsindu-ne în Eminescu, n-are importanţă ce spun unii şi alţii.

      "Uite-aşa a fost să fie!", a conchis academicianul, legat de mitul "Poetului nepereche", al "Poetului Naţional", al "marelui şi nemuritorului Mihai Eminescu", bucuros că în ce priveşte percepţia lui de către noua generaţie de elevi, "semnele sunt bune", în sensul că ei îi citesc lirica, o ascultă, se interesează de creaţia sa şi nu doar de pe internet.

     Să-l citim, aşadar, dar să-i şi respectăm limba măiastră, scriind inclusiv pe blog cu diacritice, că şi aşa limba română e în mare suferinţă!

Comemorări şi promisiuni la început de an

     Începutul de an a debutat pentru Cenaclul "Octavian Voicu", al Asociaţiei culturale omonime, cu evocarea patronului său spiritual, uitat repede de presa băcăuană, care din ce în ce mai rar îi consemnează numele. Oficierea slujbei religioase a făcut-o preotul Constantin Leonte, cel care, cu acest prilej, i-a mai pomenit şi pe ceilalţi dispăruţi ai ultimilor ani. Uitat a fost doar Ion Ghelu-Destelnica, dramaturg şi actor, intrat la rându-i într-un con de umbră. Inclus în pomelnic a fost, în schimb, Mihai Eminescu, semn că se apropie 15 ianuarie şi scriitorimea băcăuană îl are încă la inimă. 

     Inedită pentru toţi cei prezenţi, cu excepţia profesorului Traian Valeriu, care a evocat-o, a fost implicarea poetului Octavian Voicu, în primele zile postdecembriste, în activităţile Primăriei Bacău, ca membru al unor comisii, dar pe care le-a părăsit repede în momentul în care şi-a dat seama că hoţia a început să se instaleze cu brutalitate.

     Stingheră, profesoara de engleză Cecilia Moldovan şi-a relansat volumul Piruetă după cursuri (Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2010), despre care au vorbit criticii literari Petre Isachi şi Grigore Codrescu, secondaţi, doct şi profesoral, de Doru Ciucescu.

     Prezent la întrunire, consilierul Ilie Bârzu a îmbrăţişat şi a promis sprijinul pentru punerea în practică a propunerii ca o stradă să poarte numele Poetului, precum şi pentru obţinerea unor fonduri necesare editării scrierilor acestuia.

     La rândul nostru am reiterat propunerea ca pe blocurile sau casele în care au locuit personalităţile băcăuane dispărute să se monteze câte o placă comemorativă. 

Singurul... Ion

     În 1985, la Editura Albatros, apărea romanul Viaţa bunilor Ioan de Ernest Gavrilovici, scriitorul care, cu voia Domnului, ar fi împlinit, în prima zi din 2011, 85 de ani. N-a fost să fie!
     Alţi Ioani, din cei vreo două milioane, câţi numără România, au fost, probabil, măcar în ziua aceasta un pic mai fericiţi, fără să ţină cont de criză şi fără să le pese că "Bucuriile prea mari, ca şi suferinţele prea adânci martirizează spiritile."

     Din această pricină unii Ioani n-au mai ajuns la Galeria Nouă a Filialei Bacău a U.A.P., acolo unde Ion Mihalache s-a trezit singur pe afiş, dovedind încă o dată că minunea la români nu ţine prea mult. Solitudinea sa merită însă respectată, iar explozia de verde, în plină iarnă, din cele 16 acuarele şi uleiuri e o oază care te reconfortează...

     Ce-or fi făcut Ioan Burlacu, Ioan Dragoş Burlacu, Ioan Lăzureanu, Ionela Lăzureanu, Ion Văsâi, Oana Văsâi când sărbătoritul îi căuta cu privirea?

     Ce-or fi făcut, la rândul lor, scriitorii Ion Botezatu, Ion Dinvale, Ioan Enache, Ion Fercu, Ion Tudor Iovian, Ion Machidon s-ar fi putut întreba şi Ioan Prăjişteanu, singurul poet rătăcit printre plasticieni?

     Nu încercăm să ne imaginăm, dar ne putem închipui totuşi că "În liniştea nopţii, cea mai fericită (sau poate cea mai nefericită) fiinţă din familia Ioan priveşte cine ştie unde, fără să vadă nimic, bâjbâind spre păhăruţul de vinars, de câteva ore pe jumătate plin - o superstiţie de băutor, căci niciodată nu-l goleşte, nu e bine, i-a spus un coleg de breaslă şi s-a convins, uite! - nu simte tăria măcinând-o, de bună seamă alcoolul ăsta nu face două parale sau, cine ştie, ea a devenit campioană la băutură şi vinarsul n-o mai îmbată."

     Totul e posibil, inclusiv să te îmbeţi de priveliştea peisajelor lui Ion Mihalache, aşa că, grăbiţi-vă, cât mai e timp, întrucât întreaga expoziţie aparţine deja unui iubitor de artă!

Sinaxar

Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

pr. Ciprian Apetrei

Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi pe proorocul care L-a botezat pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat pentru prima dată oamenilor.

• 
  
  

Misiunea pe care a avut-o Ioan Botezătorul a fost aceea de a vesti apropierea lui Mesia şi de a boteza în râul Iordan pe cei care se pocăiau. "Mijlocitor al legii" şi "propovăduitor al pocăinţei", "sfeşnic şi înger", Sfântul Ioan Botezătorul este proorocul care închide cartea Vechiului Testament şi o deschide pe cea a Noului Testament. Cel mai mare om născut din femeie, simbolul martirilor şi al misionarilor, rămâne în tradiţia Bisericii ca Mergătorul-înainte al lui Hristos, cel care Îl prezintă lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul păcatelor omenirii.

Din aceeaşi ediţie:

• Evanghelia: „Am văzut Duhul coborându-Se ca un porumbel“

Sfântul Prooroc Ioan s-a născut în familia preotului Zaharia, după cele mai multe izvoare de atestare, la Ein-Karem, la aproximativ 10 kilometri de Ierusalim. Naşterea minunată a Sfântului Ioan a fost profeţită de Îngerul Gavriil într-o arătare în timpul slujbei oficiate la templu de tatăl Sfântului Ioan. Mama sa, Elisabeta, înaintată în vârstă şi fără copii, deoarece nu putea să aibă urmaşi, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Zaharia, tatăl său, nu a crezut în cuvântul îngerului şi, drept pedeapsă, a rămas mut. Naşterea lui Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea Naşterii lui Iisus. Sfinţii Părinţii socotesc naşterea Înaintemergătorului ca "minunea ce merge înaintea Minunii" şi o privesc ca treaptă pe care se urcă înţelegerea celor ce vor vedea naşterea cea peste fire, din cea bătrână şi stearpă din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunată a naşterii Celui mai presus de fire din Fecioara Maria.

Pe când era încă nenăscut, la salutarea Mariei, Maica Domnului, Scriptura Noului Testament consemnează că pruncul (Ioan) a săltat în pântecele mamei sale. Iată cum se adevereşte că Ioan apare ca prooroc şi prieten al Mirelui, iar ca Înger al întrupării el depăşeşte timpul. Ioan este mesager, el este trimisul care vine din pustie şi arată lumii pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Însăşi venirea Sfântului Ioan Botezătorul este însoţită de semne, "căci mâna Domnului era cu el", şi Ioan devine această mână, degetul lui Dumnezeu care arată şi vorbeşte oamenilor despre Hristos, Lumina lumii.

"Glasul lui strigă în pustiu"

Sfântul Ioan îşi începe propovăduirea în pustiu, acolo îşi botează ucenicii şi "glasul lui strigă în pustiu" (Is. 40, 3). Ducea o viaţă de renunţare, era îmbrăcat cu haine din păr de cămilă, mânca miere de albine şi lăcuste şi se ruga mereu. A fost un exemplu pentru primii asceţi ai creştinismului şi pentru monahism.

Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului, cel care a pregătit calea şi mulţimile pentru primirea lui Mesia, Iisus Hristos. Mesajul principal pe care îl transmitea Ioan era: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!" Cei care renunţau la păcate erau botezaţi în Iordan. Botezul acesta are şi o semnificaţie eshatologică, prevestind, aşa cum însuşi proorocul spunea, botezul cu "foc şi Duh Sfânt", pe care îl aducea Cel Care va veni după el, Hristos-Domnul.

În predicile sale l-a criticat, în mod repetat, pe regele Irod Antipa pentru faptul că s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soţie a fratelui său vitreg, Filip. Aceasta i-a atras întemniţarea. La o petrecere cu mulţi oaspeţi, Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat în faţa tatălui său vitreg, iar Irod Antipa i-a promis orice. La îndemnul mamei, fata a solicitat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind ucis, capul i-a fost adus Salomeei pe tavă. Trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susţinătorii săi în oraşul Samaria.

Confrom tradiţiei, Ioan a fost înmormântat în Samaria. Istoricii Rufinus şi Teodoret arată că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în 362, o parte dintre moaşte fiind arse. Cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria, unde, la 27 mai 395, a fost aşezată în biserica ce îi poartă numele. Despre capul Sfântului, Nichifor şi Simeon Metafrastul spuneau că ar fi fost îngropat separat, în fortăreaţa Machaerus ori chiar în palatul lui Irod din Ierusalim. Astăzi, capul Sfântului se află la Roma. Fragmente din moaşte se găsesc şi în Biserica Coptă, la mănăstirile dintre Cairo şi Alexandria. Şi în Bucureşti, la Biserica "Sfântul Vasile cel Mare-Victoria", se află o părticică din moaştele Sfântului.

Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă modelul de priveghere, de rugăciune, de pocăinţă şi de trezvie duhovnicească, de trezire a sufletului din moartea păcatului şi de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Haina din păr de cămilă purtată de Ioan vorbeşte despre pocăinţa necesară pentru dobândirea mântuirii. Totodată, veşmântul purtat de Sfântul Ioan mărturiseşte asprimea vieţii dusă de acest prooroc. (Lumina, 7 ianuarie 2011)

Botezul Domnului

Evanghelia: „Acesta este Fiul Meu cel iubit“

pr. Dumitru Păduraru

 

"În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El.

Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"." (Matei 3, 13-17)

***

Sărbătoarea de astăzi, a Botezului Domnului Iisus Hristos, este numită şi a Teofaniei, adică ziua în care Dumnezeu Cel Întreit în Persoane se face cunoscut lumii întregi. Când Dumnezeu a creat lumea, în a şasea zi, a făcut pe om şi l-a pus în Grădina Edenului. Prin căderea în păcat, omul s-a depărtat de Creator, dar a păstrat mereu în inimă nostalgia Paradisului. Tot în a şasea zi, Dumnezeu este Cel ce reaşază pe om pe drumul iertării şi al izbăvirii din păcatul neascultării. Prin naşterea Sa, Domnul Hristos a luat chip de rob, pentru ca omul să nu mai fie rob al păcatului. Prin Botezul Mântuitorului de la Iordan, omul nu devine doar liber, ci este ridicat la statutul de fiu al lui Dumnezeu. La Bobotează cerurile s-au deschis şi glasul lui Dumnezeu Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit". Pe Fiul Său Cel iubit L-a trimis în lume pentru ca lumea să se îndumnezeiască. Tot acum Duhul Sfânt, Cea de a Treia Persoană a Dumnezeirii, S-a coborat peste Domnul Iisus Hristos în chip de porumbel. Treimea Sfântă, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh, schimbă cursul Iordanului, dar şi al istoriei. Apa se sfinţeşte, iar clipele istoriei se înduhovnicesc. Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul a mărturisit că Iisus Hristos este "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii". Hristos Domnul este sensul vieţii acesteia şi nădejdea vieţii viitoare.  (Lumina, 6 ianuarie 2011)

Autografe

     Am primit primul autograf în 2011. E scris de poetul Iancu Grama pe pagina de gardă a celei de-a unsprezecea sa carte, Fraudele din Paradis, apărută pe 4 ianuarie la Editura Corgal Press, pe care o coordonez. E întâiul scriitor băcăuan care spune altfel bun venit noului an şi mă bucur că editura a fost iar prima pe piaţa cărţii şi în 2011.

     Iar pentru că veni vorba de autografe, în ultimele zile ale anului 2010 am mai primit însemnele prieteniei de la poeţii Gheorghe Izbăşescu (Pietonii lui Pan, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), Florin Grigoriu (Vulturul, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010), Iulian Nuţă (Fântână lângă mare, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2003; Pahar cu apă în deşert, idem, 2004; Micropoeme în stil haiku, ediţia a II-a, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010) şi Octavian Mareş (Lăutarii nopţii, antologie haiku în regie proprie, 2010), precum şi de la prozatorul Firu Mihai (Suflet de zburător, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2010).

     Timp să am pentru lectură, că sutele de pagini mă aşteaptă!

Aniversari

Ion Grămadă – 125

            Începutul acestui gerar a marcat împlinirea a 125 de ani de la ivirea pe lume a scriitorului bucovinean (n. 3 ianuarie 1886, în satul Zahareşti, comuna Stroieşti, judeţul Suceava - m. 27 august 1917, la Cireşoaia, comuna Dofteana, judeţul Bacău), stins prematur, pe meleagurile băcăuane, în cumplitele încleştări ale primei conflagraţii mondiale.

Întâiul născut din cei cinci copii ai familiei ţăranilor  Paraschieva (n. Gaşpar) şi Constantin Grămadă îşi începe studiile primare la Şcoala Zahareşti (1893-1897), continuându-le apoi la Liceul Greco-Ortodox din Suceava (1897-1906), la Facultatea de litere a Universităţii din Cernăuţi şi la Universitatea din Viena. Bun cunoscător de germană, franceză şi italiană, descoperă bucuria lecturii, citeşte cu asiduitate literatura autorilor străini în vogă şi exersează traducerea operelor acestora.

În 1904 trimite încercările literare la revistele timpului, sub pseudonimul Nicu Nalbă debutând în Junimea literară din Cernăuţi, care îi publică, în numele 4 şi 5, schiţele De Înviere şi, respectiv, Întoarcerea. Un an mai târziu, în octombrie, revista Luceafărul din Budapesta îi publică, la rându-i, schiţa În ajunul despărţirii, iar Junimea literară îi acordă, în urma votului cititorilor, Premiul său pentru schiţa In Abbiategrasso. În pofida aptitudinilor literare, la Universitatea cernăuţeană optează pentru specializarea istorie şi geografie, dar va continua să publice schiţe, povestiri şi nuvele, precum şi traduceri, înfiinţând, la 15 noiembrie 1907, propria publicaţie, Deşteptarea, care va deveni în scurtă vreme "cea mai bine redactată şi mai răspândită gazetă populară a Bucovinei".

Datorită aprecierilor de care se bucură, devine membru în Comitetul Junimii şi preşedintele secţiei ei literare, calitate în care organizează, în 1908, o amplă şezătoare, la care-i invită, din România, între alţii, pe Nicolae Iorga, Şt.O. Iosif, Simion Mehedinţi, Dimitrie Onciul, Mihail Sadoveanu şi Constantin Stere. Împreună cu câţiva tineri literaţi frecventează casa părintelui Constantin Morariu, din Pătrăuţi, unde o cunoaşte pe fiica acestuia, Elvira, de care se îndrăgosteşte. Din păcate pentru el, în scurtă vreme e angajat ca preceptor în familia ministrului Al. Constantinescu, aflată la Abbazia (Italia), şi deşi instruirea fiului acestuia, Atta Constantinescu (viitorul ministru în Guvernul Antonescu), îi asigură confort financiar şi timp liber, logodna lor nu mai are loc, iar prietenia se răceşte, sfârşind prin căsătoria Elvirei cu Ilie E. Torouţiu.

În 1909 efectuează un periplu vilegiaturistic la Roma, Florenţa, Veneţia, Bologna şi Ancora, lucrează intens la o istorie a Bucovinei, debutează editorial cu O broşură umoristică. Câteva reflexiuni la "Habsburgii şi Românii" părintelui Victor Zaharovschi (Editura Societatea tipografică bucovineană, Cernăuţi, 1909), dar elanul său creator e întrerupt în octombrie, când e chemat să-şi satisfacă stagiul militar în armata imperială austro-ungară. Încorporat într-un regiment de vânători de munte din Tirent, în regiunea Tirolului, se îmbolnăveşte din pricina climei aspre de bronşită severă, care evoluează apoi în pleurezie, în pofida tratamentelor medicale şi a spitalizării de peste şase săptămâni. Cum, în vara anului 1910, medicii îi depistează şi un defect la inimă, este scutit de serviciul militar, plecând de aici în Regat, unde audiază cursurile de vară ale lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte.

La îndemnul reputatului istoric, începe să traducă lucrarea La Roumanie ou Histoire, langue, littérature, ortographie, statistique etc. des Roumains de J.A. Vaillant, apărută la Paris, în 1844, dar, nemulţumit de nivelul cursurilor de la Cernăuţi, în toamnă se înscrie la Universitatea din Viena. Este ales membru al Societăţii studenţeşti "România jună" din Viena şi, devenind preşedintele secţiei ei literare, se hotărăşte să scrie istoricul celor patru decenii de la înfiinţare. În iarnă pleacă la Bucureşti pentru a consulta documentele necesare de la Biblioteca Academiei Române, scrie şi publică articole în Deutsches Volksblatt, Tribuna, Românul şi Viaţa românească, încredinţând tiparului şi prima antologie de texte, culegerea de schiţe istorice Din Bucovina de altă dată, editată sub patronajul Bibliotecii societăţii "Steaua" din Cernăuţi. Cu un titlu uşor modificat - Din Bucovina de altădată. Schiţe istorice -, antologia a cunoscut, în 1911, şi o ediţie bucureşteană, apărută sub egida Editurii Institutului de Arte Grafice C. Sfetea.

În mai 1912 e angajat redactor la ziarul Românul, din Arad, implicându-se activ în munca de redacţie şi scriind articole politice din care răzbate angajamentul său de partea idealului naţional. Colaborează, totodată, la Tribuna din Cluj şi Viaţa nouă din Cernăuţi, definitivând în acelaşi an, la Arad, şi publicând, la Cernăuţi, monografia istorică Societatea Academică “România jună” din Viena (1871-1911). Nemulţumit de atmosfera de intrigi interne din Arad, la 1 ianuarie 1913 se întoarce la Viena pentru a-şi pregăti doctoratul despre participarea românilor la Asediul Vienei din 1683, susţinut cu brio la 16 iulie.

Doctor în Litere al Universităţii din Viena, cu o teza Anteil der Rumänen an der Belagerung Wiens, devine, din toamnă, profesor de liceu la Cernăuţi, unde predă istoria şi logica. În 1914 publică, la Heidelberg, M. Eminescu. Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, este angajat redactor la Viaţa nouă, revista Clubului Naţional Român, dar în august izbucneşte primul război mondial, aşa că se alătură sutelor de bucovineni ce au refuzat să lupte împotriva fraţilor lor şi, considerându-se dezertat din armata austro-ungară, trece graniţa în România, unde este ales, la 11 septembrie, în comitetul de refugiaţi ardeleni şi bucovineni ce a redactat manifestul de susţinere a idealului naţional.

 Devine profesor de limba germană la Liceul Militar Mănăstirea Dealu, în martie 1915 fiind mobilizat pe loc. La jumătatea lunii, pe 15, ţine un discurs însufleţitor la depunerea jurământului de către voluntarii bucovineni, militând pentru intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. În acelaşi spirit lucrează la o antologie de articole polemice şi angajat naţionaliste, intitulată Cartea durerii sau Cartea sângelui, care, din pricina războiului, nu va mai fi publicată. Apare, în schimb, în 1916, graţie eforturilor Tipografiei Gobl şi fii, teza de doctorat Anteil der Rumänen an der Belagerung Wiens (1683).

Când, la 27 august 1916, România intră în război, refuză statutul pe care-l avea, de mobilizat la locul de muncă, şi cere să fie trimis pe front. Refuză apoi, rând pe rând, ofertele de a fi profesor la Liceul Militar din Iaşi sau instructor de recruţi, deşi acestea, fiind slujbe în spatele frontului, i-ar fi putut salva viaţa, pe aceea de ofiţer de instrucţie sau observator al unităţii în care fusese numit, preferând să fie trimis în linia întâi. I se încredinţează comanda unui pluton de vânători de munte din Batalionului I, Regimentul 8 Vânători, aparţinând Armatei a II-a, şi intră pe teatrul de operaţii de la Mărăşti, în linia de apărare a Moldovei, în focul celei mai dure încleştări de la începutul războiului.

La exact un an, pe 27 august, în timpul unui asalt al trupelor române, cade pe câmpul de luptă de la Cireşoaia, secerat de mai multe rafale de gloanţe. Înmormântat într-o poieniţă de pe înălţimea ce urma să fie cucerită, osemintele sale au fost deshumate şi transferate, pe 12 mai 1926, în Cetatea de Scaun a Sucevei, în locul crucii de stejar gravate cu fierul roşu de la Cireşoaia fiind ridicată, la noul mormânt, o Troiţă de lemn, la care au loc anual ceremonii. Tot în memoria lui, o stradă din Târgu Ocna şi o alee din Suceava îi poartă numele, în timp ce în comuna Stroieşti a fost înălţat, la iniţiativa scriitorului şi publicistului Ion Drăguşanul, un bust al eroului, realizat de sculptorul Cezar Popescu.

Urmând exemplul criticului şi istoricului literar Constantin Loghin, care în 1924, la Cernăuţi, a editat şi prefaţat un volum de Scrieri literare (Institutul de Arte Grafice şi Editură "Glasul Bucovinei"), acelaşi animator sucevean a întocmit, la rându-i, volumul antologic Cartea sângelui (Editura Muşatinii, Suceava, 2002), ce însumează o parte din lucrările apărute în publicaţiile deja amintite, precum şi în Glasul Bucovinei, Neamul românesc, Tribuna poporului, Almanahul jubiliar “Academia ortodoxă” (Cernăuţi) şi Mitteilungen des Rumanischer Institut an der Universitat Wien (Viena). Tot în semn de omagiu, Cenaclul literar al Casei de Cultură din Târgu Ocna poartă numele scriitorului, menţinându-i vie memoria în spaţiul Bacăului, ca şi Grupul Editorial “Ion Grămadă” în cel sucevean.

Noua democraţie

Primesc de la criticul Mircea Dinutz acest punct de vedere, pe care mă grăbesc să-l fac public:

MIRCEA   DINUTZ

CE BINE E ÎN DEMOCRAŢIE!!

          „Jos dictatura!”  mai strigă câte unul. Care dictatură?! Ăştia n-au aflat că trăim într-o republică şi tot românul prosperă, care va să zică??!! Sunt un om liber, eşti un om liber, mă rog, toată lumea e liberă!! Avem partide, avem lideri, că – vorba unui personaj ilustru – „la noi şefii de partide sunt ca vacile în India”... or asta nu înseamnă democraţie!??! Şi ce ţară frumoasă!! Între patrie şi familie, mai că-ţi vine să o alegi pe prima, cum bine zicea un monstru sacru al micului ecran: „Familia e sfântă, pe când patria... cum să vă spun, patria e sacră!” Că bine le zice nea Mitică!!

          Uite, de pildă, te afli în trafic şi e unii nesimţiţi care nu te lasă să-i depăşeşti, nu sta pe gânduri! Eşti liber să-i claxonezi, răguşit şi prelung, să-i înjuri de toate cele (părinţi, rude apropiate, dumnezei şi patrafir) şi, după ce-ai epuizat căile omeneşti de persuasiune, ieşi cu un levier şi-i aranjezi maşina gospodăreşte, cu tact şi meşteşug: întâi farurile, apoi parbrizul, în final treci la pumni şi picioare, dacă îndrăzneşte să iasă din maşină cu gânduri necurate! Până să vină poliţia, tu eşti departe, mulţumit de prestaţia ta şi de faptul că trăieşti într-o democraţie (e adevărat, originală), unde poţi să te exprimi în toată libertatea!

          Aşa... ca Mircea Dinescu, căruia i-a intrat în cap că între cârciumă şi televiziune nu e decât o singură diferenţă notabilă: numărul de privitori şi de gură-cască. Cu audienţa, nu-i vorbă, stă bine!! Sau ca ... „nemuritorul” Gigi Becali care împarte alese complimente spre toate zările: „El m-a făcut oligofren (oare cine o fi fericitul părinte?), eu l-am făcut zdreanţă, dar... nu ne-am insultat!” Acesta, şi nu numai el, îşi permite şi i se permite aproape orice, pentru că banul te face puternic, iar puterea face legea. Ce-i drept, fac legi şi cei din parlament, una după alta, de nu mai termină şi nu mai înţelege nimeni nimic! Veselie mare, jigniri cu toptanul, ameninţări, scene de bâlci... şi asta pe bani grei! Mulţi dintre aceia, care se agită atât de gălăgios şi atât de puţin eficient, au destule pe conştiinţă: de la minciuni deşănţate, accidente rutiere cu consecinţe grave, frauda măruntă până la afaceri necurate de mare anvergură şi relaţii dintre cele mai dubioase cu lumea interlopă!! Când se îngroaşă gluma, apare salvatoarea imunitate, ce-i apără de toate necazurile. Dar ăstora, vorba unei distinse şi competente doamne, „nu poţi să le ridici imunitatea nici cu viagra!”

                    O pregnantă personalitate a lumii contemporane ne-a urat  să trăim bine! Adică liberi, fără povara unui cont în bancă, mereu cu grija zilei de mâine, de poimâine... Bătrânii  pensionari au libertatea să protesteze în faţa palatului Cotroceni, dacă reuşesc să ajungă acolo pe picioarele lor, poliţiştii au libertatea să dea de pământ cu caschetele în acelaşi loc, mamele, însoţite de pruncii lor, pot să ceară, să strige, să blesteme, nu le opreşte nimeni, oricum nu le aude cine trebuie. Ceva-ceva s-ar mai putea spera, dar în 2012, când vor avea loc alegerile, când va porni din nou, cu un şi mai mare avânt, caruselul minciunilor şi al manipulării, de-a dreptul contagios, irezistibil! Oamenii, din toate categoriile sociale, vor fi din nou liberi să creadă în promisiuni şi în pomeni electorale!!

                    E frumos în democraţie!!... Elena Udrea e liberă să admire salvamarii, Elena Băsescu să predea lecţii de limbă română la Bruxelles, Boc să-şi amintească de zilele frumoase de la Primăria din Cluj-Napoca, Traian al II-lea să ofteze după nava lui de curse transoceanice, profesorii după retribuţiile lor de-acum un an, scriitorii după vremurile în care munca lor era preţuită cel puţin atât cât să nu aibă sentimentul apăsător de marginalizare şi umilinţă... E adevărat, sunt liberi să scrie orice şi oricât, fără să le aducă vreo atingere careva, mai ales că, după cum merg lucrurile, toţi ceilalţi au suprema libertate să refuze lectura cu un suveran dispreţ, că „doar nu mâncăm cărţi” ori „o viaţă avem şi pe aia s-o pierdem cu fleacuri?!” O lume-tabloid şi Dumnezeul ei, Gugăl!!

                    Dar cel mai mare avantaj al democraţiei în care ne îmbăiem de dimineaţă până seara rămâne libertatea de a nu muri de plictiseală. Tot timpul se întâmplă ceva interesant: interpelări colorate în Parlament, furturi de bancomate, violuri, abuzuri de tot soiul, violenţe, fraude de milioane, conform principiului: „dacă furi azi un ou, eşti un bou, dacă furi un milion, eşti bon ton!”, autostrăzi cât vezi cu ochii (împăienjeniţi), Europa stă cu ochii pe noi şi ne admiră, au toate motivele!! Becalizarea ţării e pe cale să se desăvârşească, conform ideologului de serviciu: „Eu , la Avicola Iaşi, pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau!” Nu numai că a vrut, dar a şi putut!! Puii ăştia s-au înmulţit văzând cu ochii, au ajuns găini ţanţoşe, nu se vede?

                    În sfârşit, suntem liberi să ne dispreţuim ţara, să-l admirăm pe Patapievici, să vorbim cât mai prost româneşte, să întoarcem spatele naturii şi Divinităţii, sufocaţi de duhorile oraşului, murdărind tot ce a mai rămas nobil şi curat în fiinţa umană. Nu ne mai rămâne decât să fim mândri de noi şi de existenţa noastră părelnică!

Remember

bârgãu, valeriu, n. 7 martie 1950, în satul Mileştii de Jos, comuna Parincea, judeţul Bacãu - m. 3 ianuarie 2006, Deva, judeţul Hunedoara. Scriitor. Fiul funcţionarului Nicolae Bârgău şi al Valeriei, casnică. Îşi începe studiile primare în satul natal, cu învăţătorul Ichim şi le continuă în satul Văleni, absolvind în 1965. În 1969 este admis la Şcoala Militară „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu a M.A.N., pe care o absolvă în 1972, fiind încadrat la Divizia 67 Mecanizată Brăila. Începe să scrie poezie la 13 ani, în 1969 debutând cu un grupaj în Ateneu, la recomandarea lui Ovidiu Genaru şi a lui George Bălăiţă. Colaborează la publicaţia Înainte, a Armatei a II-a, care în 1971 îi acordă Premiul pentru poezie. În acelaşi an e însă exclus din U.T.C. şi din cadrele active ale armatei, pentru că a adus critici vestitelor Teze din iunie de la Mangalia ale C.C. al P.C.R. privind ideologia, restrângerea şi controlul traducerilor din literatura străină. Trimis ca docher în Portul Brăila, este şicanat şi îndepărtat, găsindu-şi în 1973 un loc de muncă tocmai la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, singura unitate care l-a acceptat. Aici, devine membru al Cenaclului „Flacăra“ al scriitorilor din Hunedoara, dar după câteva şedinţe este exclus, pe motiv că purta barbă! La intervenţia poetului Neculai Chirica e reprimit în cenaclu, un an mai târziu primind Premiul I pentru poezie la Festivalul de Poezie de la Costeşti - Sarmisegetuza Regia. Suita recunoaşterilor continuă, în 1975 devenind laureat al Premiului pentru poezie al revistei Luceafărul, sub îndrumarea lui Ion Gheorghe începând o colaborare de durată cu publicaţia bucureşteană. Veşnic nemulţumit, în 1976 înfiinţează Cenaclul „Lupta“ al Sindicatului din Combinatul Siderurgic Hunedoara, militând pentru promovarea valorilor autentice. Îşi adună poemele în placheta Epistolele tânărului Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab (Deva, 1976), încercându-şi totodată şansele la concursul de debut al Editurii Cartea Românească, unde trimite manuscrisul Floarea soarelui sau Mâna de lucru. Premiat în 1977 de un juriu prestigios (Ion Caraion, Mircea Ciobanu, Marin Preda, Florin Mugur, Cornel Popescu), volumul va apare un an mai târziu, marcând astfel debutul editorial. Tot în 1977 devine laureat al ziarului Scânteia tineretului şi primeşte Premiului U.T.C. pentru poezie. Peste doi ani, C.C. al U.T.C îi acordă Premiul pentru Poezie pe anul 1978, fapt ce îl determină pe Ion Caraion să scrie în revista Luceafărul fulminantul articol Fabulosul râu, inclus apoi în volumul Jurnal I. Prestigioasa editură a Uniunii Scriitorilor îi publică, în 1980, cel de-al doilea volum de poezie – Alfabetul straniu în care vă vorbesc –, versurile sale începând să apară în mai toate publicaţiile literare ale vremii. Tot în acel an devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar Ion Caraion îi face acasă la el primele mărturisiri legate de viitoarea sa plecare din ţară, solicitându-i în acest sens asigurarea unui alibi. Îşi diversifică paleta editorială, publicând la Cartea Românească volumul de reportaje Jurnal de uzină (1981), urmat aproape an de an de noi şi noi volume: Tulburarea naturii (versuri, Editura Facla, Timişoara, 1982), Utopia profesorului Dunca (roman, în colaborare cu Neculai Chirica, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983), Plantele din fereastră  (versuri, Editura Albatros, Bucureşti, 1984), Steaua de pământ (reportaje, Editura Eminescu, 1985), Noima de aur (versuri, Editura Cartea Românească, 1986), Poezii în zori (poezii pentru copii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988), Semne particulare (roman, Editura Facla, 1988). În pofida acestei ascensiuni rapide, are în continuare o viaţă agitată, în 1982 fiind exclus din colegiul revistei Ritmuri din Deva, pe motiv că a fost în relaţii de colaborare cu Ion Caraion, pentru ca doi ani mai târziu să devină preşedintele Cenaclului „Ritmuri“. Din 1984 şi până în 1988 participă la mai multe tabere de creaţie ale tinerilor scriitori, începând cu cele de la Oradea, Râmnicu Vâlcea, Focşani, Iaşi, Timişoara, Deva, Reşiţa, Suceava ş.a. Verva sa publicistică, depistabilă relativ uşor prin cele peste 2000 de articole, cronici literare, recenzii, opinii etc. apărute în ziarele Scânteia tineretului şi Scânteia, în revistele Albina, Argeş, Ateneu, Astra, Convorbiri literare, Contemporanul, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Orizont, România literară, Steaua, Tomis, Transilvania, Tribuna, Vatra ş.a., a fost nu numai remarcată, ci şi răsplătită cu  încredinţarea unor rubrici permanente. Astfel, în 1985, Ion Cristoiu îl invită să susţină rubrica de critică literară „Scriitorii tineri şi cărţile lor“ în SLAST, iar peste doi ani, prozatorul Vasile Sălăjan îi acordă în Tribuna rubrica de interviuri cu tinerii scriitori ai Generaţiei ’80, intitulată „Generaţie şi creaţie“. Rodul acestor ambiţioase întreprinderi va fi materializat, în primul caz, în volumul Generaţia ‘80: Precursori & urmaşi (Editura Călăuza, Deva, 1999), iar în cel de-al doilea va fi răsplătit, în 1988, cu Premiul pentru interviu al Tribunei. În 1989 are o nouă tentativă de a intra în presă, dar, ca şi în alte rânduri, este refuzat din pricina dosarului  E declarat, în schimb „Om al anului pentru literatură“ şi prezentat în ediţia engleză din 1989 a Who’s Who International Authors and Writers. La finalul anului, pe 25 decembrie, participă la manifestaţia revoluţionarilor din Deva, fără ca ulterior să solicite titlul de revoluţionar, şi încă din primele zile ale anului următor lansează, împreună cu alţi colegi de scris, iniţiativa editării unui ziar independent. Dezamăgit şi dezgustat de reacţiile unora, împrumută bani şi, la 1 februarie 1990, înfiinţează Călăuza, primul ziar liber din judeţul Hunedoara, iar în 2002, publicaţia de reclamă şi anunţuri gratuite pentru Transilvania, Piaţa de Ardeal. Concomitent, pune bazele Editurii Călăuza, devenind director al publicaţiilor şi al editurii ce apăreau sub acest nume. În 1992 aderă la Uniunea Ziariştilor Profesionişti, publicând, la propria editură, volumul Sfârşitul lumii. Între 1994 şi 1996 e, totodată, director al revistei de cultură Constelaţia Dragonului, în acest din urmă an apărându-i volumul de poezii Apocalipsa după Valeriu (Editura Helicon, Timişoara) şi fondând revista de cultură  Ardealul literar şi artistic. În 1998 i se decernează Premiul „General Gheorghe Magheru“ al Fundaţiei cu acelaşi nume, urmat în 2000 de Marele Premiu al Societăţii „Mihai Eminescu“ din Sydnei (Australia) pentru poezie şi pentru revista Ardealul literar şi artistic. La rândul său face un gest de mare prietenie, îngrijind – împreună cu George Miţin Varieşescu – antologia poeţilor români din Australia şi S.U.A., Dincolo de orizont & Poeţi români din exil, apărută în acelaşi an sub egida editurilor „Mihai Eminescu“ din Sydnei şi „Călăuza“ din Deva. Prolificul scriitor e, de altfel, prezent nu doar în revista Mihai Eminescu din Sydnei, ci şi în alte publicaţii ale diasporei româneşti, între care amintim Lumina şi Tibiscus (Iugoslavia), Lumină lină (S.U.A.), Nistrul (Ucraina). În 1999 înfiinţează Tipografia Călăuza, iar peste un an lansează colecţia „Poeţi români definitivi“, destinată celor mai importanţi autori din ţară. Ca editor a publicat peste 350 de cărţi de poezie, proză, critică, teatru, istorie, dar şi lucrări ştiinţifice, manuale şi cursuri etc. În 2000, la împlinirea unei jumătăţi de veac, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu“ îi consacră biobibliografia Valeriu Bârgău la 50 de ani, sărbătoritul primind şi Ordinul de Merit „General Gheorghe Magheru“. În timp a  fost, de asemenea, inclus în antologiile Pasărea de foc (1975), Panteonul nestinsei iubiri (1978), Incursiuni în fantastica realitate (1982), Planeta cărbunelui (1984), Flori pentru mama (1997), Antologia copilăriei (1998) etc., dar şi în Dicţionarul scriitorilor bănăţeni (1996), Who’s  Who International Authors and Writers (1989), Personalităţi băcăuane (2003) ori Dicţionarul general al literaturii române (2005). Ales în fruntea Asociaţiei Scriitorilor hunedoreni (2004), regretatul reprezentant al generaţiei optzeciste îşi mai văzuse publicate cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu (Directorul de conştiinţe, Editura Călăuza, 2003) şi antologia Alfabetul straniu în care vă vorbesc (Editura Cartea Românească, 2005) şi urma să definitiveze cartea de interviuri cu colegii de generaţie, care, ca şi noi, băcăuanii, deplâng dispariţia sa prematură.

Atentat la cultură

Aflu cu stupoare că relicva Alecsandri a luat foc, în două rânduri, la început de an. Oamenii străzii sau cei puşi special să dea o nouă lovitură casei moştenite de la ilustrul poet au izbutit să-l facă fericit pe patronul italian, care, cu răbdarea chinezului, aşteaptă ca proprietatea să i se năruie. Iar aşteptarea o să-i răsplătească efortul financiar iniţial, întrucât o parcelă în buricul târgului se va vinde cu mult mai mult decât cere el acum pentru ce-a mai rămas din zestrea imobiliară a Bardului. Somn uşor, consilieri băcăuani! Mafia vă va fi recunoscătoare!

Calendar băcăuan (Gerar 2011)

La mulţi ani! Să vă aducă anul tot ce doriţi şi să nu-i uitaţi pe cei de mai jos:

01 – Ernest Gavrilovici – scriitor (85 ani de la naştere)

02 – Vlad Dan Dimitriu – arhitect (50 ani de la naştere)

03 – Valeriu Bârgău – scriitor (5 ani de la moarte)

03 – Ion Grămadă – scriitor (125 ani de la naştere)

06 – Neculai Doru Miron – profesor universitar (60 ani de la naştere)

07 – Iulian Băicuş – scriitor (40 ani de la naştere)

11 – Minodora Bîzgă-Dobrovăţ – graficiană (60 ani de la naştere)

14 – Vasile Sporici – scriitor (80 ani de la naştere)

16 – Vasile V. Chiriac – matematician (70 ani de la naştere)

16 – Gheorghe Chiţimuş – poet (60 ani de la naştere)

17 – Paul Teodorescu – academician ((30 ani de la moarte)

19 – N.I. Bontaş – poet (25 ani de la moarte)

20 – Valeria Manta-Tăicuţu – scriitoare (55 ani de la naştere)

21 – Ioan Vicoleanu – scriitor (65 ani de la naştere)

22 – Cătălina Murgea – actriţă (70 ani de la naştere)

22 – Constantin Platon – sculptor (75 ani de la naştere)

22 – Alexandru Sever – scriitor (90 ani de la naştere)

24 – Iulian Antonescu – arheolog, istoric, muzeograf (20 ani de la moarte)

24 – Aurel Jămneală – profesor, publicist (75 ani de la naştere)

24 – Dorel Leon – profesor universitar (65 ani de la naştere)

24 – Dan Vuerich – inginer (70 ani de la naştere)

26 – Teodor Chiriac – medic (55 ani de la naştere)

26 – Valeriu Traian – profesor (75 ani de la naştere)

28 – Felicia Donceanu – compozitoare (80 ani de la naştere)

29 – Grigore V. Coban – critic de artă (25 ani de la moarte)