Apelând la un titlu
impropriu, care reflectă infinitezimal conţinutul celor 450 de pagini
încredinţate Editurii Junimea (Iaşi, 2010), proaspătul membru stagiar al
Uniunii Scriitorilor, Doru Ciucescu,
îşi adună într-un tom impresionant – O
mie şi una de invocări feministe – peste 80 dintre schiţele şi povestirile
inserate iniţial în sumarul volumelor Mâncătoarele
de ruj de buze din Casablanca (2006), Peste
Prut şi mai departe (2007), Străluciri
diamantine în Israel (2008), Grecia
năbădăiosului înamorat, Zeus (2009), apărute la Editura Didactică şi
Pedagogică, şi Destine din spaţiul
saharo-siberian (Editura Junimea, 2009). O antologie, cu alte cuvinte, dar
pe care, în absenţa unei introduceri adecvate, cititorii nefamiliarizaţi cu apariţiile
alerte ale prolificului universitar o pot lua drept carte de sine stătătoare, una
ce nu are însă decât tangenţial de a face cu invocările feministe şi cu atât
mai mult cu aşteptările celor ce şi-ar fi dorit evocări concrete legate de mişcarea socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a
femeilor cu bărbaţii.
Trimiterea la Şeherezada îi dă,
totuşi, posibilitatea autorului să se înfăţişeze în toată plenitudinea forţelor
sale creatoare, abilitatea de care a dat dovadă încă de la debut permiţându-i
să se apropie de ţinta propusă, în aşa fel încât doamna Ella, căreia îi este
dedicat volumul, şi cititoarele invocărilor sale să nu se simtă frustrate. Iar
femeile, oricât s-ar da peste cap cârcotaşii, nu lipsesc dintre pagini,
subtilul portretist creionându-le în toate ipostazele, indiferent că e vorba de
pământence sau de zeităţi.
Începută într-o librărie din
Casablanca, aventura naratorului se sfârşeşte pe ţărmul Mării Mediterane, la
Paralia Katerini, după ce ne-a plimbat cu nonşalanţă prin lumea arabă, prin
Ţara Sfântă, prin mitologia greacă, prin alte spaţii şi teritorii reale sau
imaginare, familiarizându-ne cu realităţile întâlnite în periplele sale, cu
tradiţii şi obiceiuri, cu civilizaţii mai vechi şi mai noi, cu evenimente
istorice adesea ignorate, cu mentalităţi şi trăsături ce vorbesc de la sine
despre semenii noştri.
Mereu atent la ce se întâmplă în
jurul său, Doru Ciucescu e un iscoditor căruia nu-i scapă nimic („Una din
pasiunile mele este să îmi fac o cultură enciclopedică.”), lecturile şi
stăpânirea câtorva limbi de circulaţie largă (engleza, franceza, araba)
ajutându-l să se simtă peste tot ca acasă, să intre în intimitatea
conlocutorilor, să-i provoace la dezvăluiri ce-l ajută în descifrarea unor
înţelesuri mai greu accesibile, să se descurce în orice situaţie şi, pe cât
posibil, să-i ajute şi pe alţii, furnizându-le o sumedenie de informaţii şi de
detalii, care le sporesc interesul atât pentru subiectele în discuţie, cât şi
în jurul textelor sale.
Cel mai adesea concise, vii, alerte,
acestea se citesc pe nerăsuflate, nu de puţine ori personajele regăsindu-se în
mai multe texte, în ipostaze şi contexte care nu pot scăpa unui „ochi avizat”.
Legate de anumite evenimente, ivirea lor pe lume sau întâmplările prin care
trec îl determină pe autor, el însuşi erou nu de puţine ori, să improvizeze
asocieri la care te aştepţi mai puţin, să readucă în memorie celebrităţi din
diverse domenii, să te facă părtaş la dilemele şi perplexităţile sale.
Sâcâitoare prin felul în care au
fost botezate – Bacşiana Dolăroiu, Acribicel Tocilescu, Apostrofel Grămăticu,
Sofistoc Albănoapte, Bobocel Manivelistu, Emigrantiana Zilieru, Fugărica
Sărăcilă ori Payingwell (Sondărentabilă), Biţrul (Petrol), Aanid
(Inflexibilul), Mubaghţa (Surpriza), Assaiq (Şoferul), Muţaharrija (Emancipata)
etc. –, dar mai ales prin repetiţia obsedantă a traducerilor din paranteză,
chiar şi în cazul numelor care apar în mai multe texte, personajele devin brusc
memorabile prin precizia creionării, nu de puţine ori şfichiuitoare. Iată-le,
de pildă, pe ghida grupului, Bacşiana Dolăroiu („o doamnă între a doua şi a
treia tinereţe, blondă de ocazie, îmbrăcată în culori stridente, de pictură
naivă, a catadicsit să ia microfonul şi să-şi improvizeze introducerea
favorită...”) şi pe Jamila (Frumoasa), fosta lui studentă: «Jamila îşi merita
şi ea numele. Părul negru, lăsat lung şi pieptănat cu o cărare pe mijloc,
contrasta puternic cu tenul ei alb. Ochii ei erau mari, lascivi, de culoare
verde, caracteristici berberilor din munţii Kabiliei algeriene, te priveau
direct, cu o mare sinceritate. „Funduleţul” ei era uşor înălţat, ca al
negreselor, iar privit din spate avea un contur de inimă. Avea bustul bogat şi
picioare de căprioară.»
Sensibil fiind la „tot ce se
întâmplă în lumea arabă”, fostul profesor de la Casablanca ne prezintă destui
alţi ochi la fel de lascivi, devenind chiar pofticios când e vorba de
„colaboraţioniste carnale”, de „fantezii malefice”, de întâmplări şi povestiri
cu tentă sexuală, pe care le relatează cu lux de amănunte, fie că e vorba de
Tsair, de Ştefan cel Mare, de Ceapaev sau de Zeus. Iar fiecare întâmplare are
un tâlc, o poveste, prin care autorul se povesteşte şi pe sine, de cele mai
multe ori ironic, jucând adesea cartea naivului, dar dirijând de fapt totul
spre ceea ce-l interesează, lămurindu-se şi lămurindu-i pe cei mai puţin
iniţiaţi ce-i cu ramadanul, cu turismul sexual, cu sufiştii, cu mitologia
greacă, cu mitul evreului rătăcitor, cu Sfânta Lumină, cu lâna de aur, cu mărul
discordiei şi cu alte enigme ce încearcă din mers să le descifreze.
Umblând cu Biblia ori cu volumele
lui Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Mitru şi Octavian Paler sub braţ, nu se
sfieşte să facă referire la propriile cărţi, să le recomande, la Patras
rugându-se chiar, atunci când trece pe sub Moaştele Sfântului Apostol Andrei,
ca acesta să-l ajute să scrie o „carte bună de impresii de călătorie în Grecia”
şi, concomitent, provocându-şi cititorii şi criticii să-şi dea seama, în urma
lecturii, de „puterea miraculoasă” a acestuia.
Sigur pe sine, Doru Ciucescu e ferm
convins că povestirile şi schiţele sale nu au cum să nu intre în atenţia
publicului, chiar dacă pe alocuri inventivitatea şi bagajul său de cunoştinţe
i-au mai jucat şi feste, începând cu unele repetiţii stânjenitoare, continuând
cu câteva dezacorduri aidoma, datorate probabil şi corecturii, şi sfârşind cu
unele imprecizii de interpretare. Sfântul Apostol Andrei, bunăoară, nu a tras
direct la sorţi Dobrogea, ci Bitinia, Bizantia,
Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Marii Negre, până la Dunare şi
Sciţia şi până în Crimeea. A ajuns însă şi în Scythia Minor, actualul ţinut al Dobrogei, devenind astfel apostolul
strămoşilor noştri. La fel, „serviciul de spovedanie” nu are cum să fie
practicat de călugăriţe, întrucât el revine în exclusivitate duhovnicului, care
de la Iisus încoace este bărbat. Apoi, cele două emigrante băcăuane sunt când
verişoare, când surori în aceeaşi pagină (407), a cita devine a citi
şi exemplele ar putea continua.
Pe ansamblu însă,
aceste „felii de impresii de călătorie între felii de mitologie”, cum singur le
defineşte, sunt savuroase, bogate în sugestii şi îndemnătoare la drum, dovedind
că prozatorul şi-a ascuţit bine uneltele, crescând de la carte la carte şi
pregătindu-se asiduu pentru marea lovitură, romanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu