Teatrul lui Marin Sorescu e, cum însuşi îl defineşte, "exact, dar în mers". Discursul său dramatic presupune, tocmai de aceea, un receptor avizat, capabil să-i decripteze straturile de lectură şi, iniţiat în stilistica sa specială, să evite capcanele pe care acesta i le întinde. Provocat la fiecare pas, cititorul e invitat abil să se "implice într-o necesară judecată de valoare", să intre în dialogul permanent al prezentului cu trecutul şi în "bătălia imaginaţiei cu adevărul", să se plieze la o "estetică originală, imposibil de rezumat într-o singură formulă" şi la mişcarea de idei, menită nu doar să stârnească opinii, ci şi să identifice caracterul deschis al unei opere ce şi-a procurat deja un "loc unic în literatura română şi universală".
Spre deosebire de comentatorii ce i-au premers, Tatiana Scorţanu a sesizat că, în polivalenţa sa, Marin Sorescu s-a raportat, ca dramaturg, la spaţiul bilbic, poetizând "expresionist, în modul său original, miturile" şi altoind "altele pe tulpina acestora, trecând prin timpul istoric ca un iniţiat mitic, şi nu ca un istoric vigilent la adevăruri". Remarcând, la rându-i, varietatea şi bogăţia subiectelor abordate de dramaturg, criticul băcăuan a ajuns la concluzia că o receptare corespunzătoare a operei acestuia "impune revederea începuturilor: sacre, mitice şi literare, de la care autorul însuşi a pornit, fiindcă teatrul lui Sorescu este creaţia omului cultivat şi bine informat, care, plecând de la Biblie, trece de la tragicii greci, prin istoria medievală a Ţării Româneşti şi prin teroarea din temniţele comuniste, transmutată în casele şi-n sufletul fiecărui român, atent supravegheat în toate laturile fiinţării: socială, profesională, afectivă, confesională, ori creatoare".
Chiar dacă, accidental, raportarea dramaturgiei soresciene la sacru s-a mai făcut, Tatiana Scorţanu are meritul şi satisfacţia că este prima care urmăreşte sistematic această idee pe parcursul întregii opere a poetului-dramaturg, iar volumul său, neutru intitulat Marin Sorescu, dramaturg (Editura Corgal Press, Bacău, 2010), căpătă astfel o miză aparte şi devine, aşa cum subliniază şi Liviu Leonte în prefaţa "Sorescu, altfel", o carte "peste care nu se va putea trece în bibliografia celui care a scris A treia ţeapă".
Teză de doctorat la bază, stufosul şi aplicatul studiu al profesoarei băcăuane e rodul a şapte ani de muncă, timp în care autoarea a studiat cu minuţiozitate atât piesele dramaturgului, cât şi aproape tot ce s-a scris despre ele, precum şi o bibliografie impresionantă, care include texte sacre şi profane, literare şi de specialitate aparţinând unor reputaţi teologi creştini, scriitori şi filozofi din ţară şi din străinătate care au abordat această temă.
Conştientă că multitudinea de alegorii, parabole şi simboluri copleşesc prin imensitatea, diversitatea şi complexitatea lor perceperea de către cititor a subiectului şi interpretarea corectă a raporturilor dintre sacru şi mitic, Tatiana Scorţanu vine în întâmpinarea lui şi, încă din primul capitol, Mitul, formă eternă de literaturizare, acordă întâietate sacrului, urmărind "modul în care se naşte mitul, ca poveste închipuită, din Povestea Dintâi, sacră şi reală", identificând "riturile şi concepţiile specifice diferitelor popoare, cu privire la naşterea universului, la iubire ori moarte, apariţia eroilor-modele, precum şi influenţa acestora asupra literaturii" şi, folosind ca reper concepţiile lui Mircea Eliade, Lucian Blaga, Roger Caillois, Julien Ries, compară "evoluţia aceluiaşi mit, de la teatrul antic, la literatura contemporană", definindu-şi propria opinie.
Bună cunoscătoare a punctelor de vedere reprezentative, ea repovesteşte Facerea, dezbate pe larg ivirea mitului, în principal ca o contrapondere a sacrului, şi raportul sacru-profan, selectează exemple elocvente din literatura naţională şi universale, intră în polemici, taxându-l, bunăoară, pe V. Lovinescu pentru eclectismul "periculos al interpretării lucrurilor profane cu realităţi religioase, culminând cu includerea lui Iisus Hristos în rândul avatarurilor, ceea ce evidenţiază şi provoacă o confuzie totală prin amestecul teologiei cu mitul, de dragul paralelismului literar".
Spre deosebire de comentatorii ce i-au premers, Tatiana Scorţanu a sesizat că, în polivalenţa sa, Marin Sorescu s-a raportat, ca dramaturg, la spaţiul bilbic, poetizând "expresionist, în modul său original, miturile" şi altoind "altele pe tulpina acestora, trecând prin timpul istoric ca un iniţiat mitic, şi nu ca un istoric vigilent la adevăruri". Remarcând, la rându-i, varietatea şi bogăţia subiectelor abordate de dramaturg, criticul băcăuan a ajuns la concluzia că o receptare corespunzătoare a operei acestuia "impune revederea începuturilor: sacre, mitice şi literare, de la care autorul însuşi a pornit, fiindcă teatrul lui Sorescu este creaţia omului cultivat şi bine informat, care, plecând de la Biblie, trece de la tragicii greci, prin istoria medievală a Ţării Româneşti şi prin teroarea din temniţele comuniste, transmutată în casele şi-n sufletul fiecărui român, atent supravegheat în toate laturile fiinţării: socială, profesională, afectivă, confesională, ori creatoare".
Chiar dacă, accidental, raportarea dramaturgiei soresciene la sacru s-a mai făcut, Tatiana Scorţanu are meritul şi satisfacţia că este prima care urmăreşte sistematic această idee pe parcursul întregii opere a poetului-dramaturg, iar volumul său, neutru intitulat Marin Sorescu, dramaturg (Editura Corgal Press, Bacău, 2010), căpătă astfel o miză aparte şi devine, aşa cum subliniază şi Liviu Leonte în prefaţa "Sorescu, altfel", o carte "peste care nu se va putea trece în bibliografia celui care a scris A treia ţeapă".
Teză de doctorat la bază, stufosul şi aplicatul studiu al profesoarei băcăuane e rodul a şapte ani de muncă, timp în care autoarea a studiat cu minuţiozitate atât piesele dramaturgului, cât şi aproape tot ce s-a scris despre ele, precum şi o bibliografie impresionantă, care include texte sacre şi profane, literare şi de specialitate aparţinând unor reputaţi teologi creştini, scriitori şi filozofi din ţară şi din străinătate care au abordat această temă.
Conştientă că multitudinea de alegorii, parabole şi simboluri copleşesc prin imensitatea, diversitatea şi complexitatea lor perceperea de către cititor a subiectului şi interpretarea corectă a raporturilor dintre sacru şi mitic, Tatiana Scorţanu vine în întâmpinarea lui şi, încă din primul capitol, Mitul, formă eternă de literaturizare, acordă întâietate sacrului, urmărind "modul în care se naşte mitul, ca poveste închipuită, din Povestea Dintâi, sacră şi reală", identificând "riturile şi concepţiile specifice diferitelor popoare, cu privire la naşterea universului, la iubire ori moarte, apariţia eroilor-modele, precum şi influenţa acestora asupra literaturii" şi, folosind ca reper concepţiile lui Mircea Eliade, Lucian Blaga, Roger Caillois, Julien Ries, compară "evoluţia aceluiaşi mit, de la teatrul antic, la literatura contemporană", definindu-şi propria opinie.
Bună cunoscătoare a punctelor de vedere reprezentative, ea repovesteşte Facerea, dezbate pe larg ivirea mitului, în principal ca o contrapondere a sacrului, şi raportul sacru-profan, selectează exemple elocvente din literatura naţională şi universale, intră în polemici, taxându-l, bunăoară, pe V. Lovinescu pentru eclectismul "periculos al interpretării lucrurilor profane cu realităţi religioase, culminând cu includerea lui Iisus Hristos în rândul avatarurilor, ceea ce evidenţiază şi provoacă o confuzie totală prin amestecul teologiei cu mitul, de dragul paralelismului literar".
Pornind de la faptul că "Deplina funcţionare a operei dramatice are în vedere: acţiunea, percepută, aristotelic, ca suport declanşator şi sursă a reprezentării (…), personajul şi scena, ca spaţiu generator de emulaţie dramatică", subtila analistă acordă apoi două capitole distincte teatrului, ca formă a literaturii reprezentate, şi cronologiei personajului dramatic, pe parcursul cărora dezvăluie cititorilor nu doar registrele diferite ale trăirii eroilor sorescieni (inocenţă, revoltă, iubire, neîncredere patologică, naivitate dezarmantă, pândă şi frică ontologică, umilinţă, îndârjire creativă), ci şi raportarea dramaturgului la literatura universală: "Sorescu trece pe la Ibsen, pe la Beckett, simulează jocul unui personaj pirandelian, căutând rostul autorului, îl scrutează existenţialist pe Sartre, cochetează cu absurdul, fascinat fiind de Eugen Lovinescu, dar îşi circumscrie un spaţiu propriu, cel mai adesea, prin sugestii metaforică şi simbolic-parabolică, scormonind cu "sete" (asemenea muntelui după sarea-matrice) în străfundul sensurilor rostirii, pentru a descoperi noi ieşiri "la lumina" revelaţiei creatoare, niciodată încorsetate de un curent literar sau de o formulă estetică".
Privind personajul ca liant între spectator/cititor, actor şi autor, Tatiana Scorţanu se plimbă lejer printre eroii din dramaturgia soresciană, cărora le reconstituie "cartea de identitate", încadrându-i când în personaje distribuite duminical ("în funcţiile: sacră, mitică şi istorică, într-o adevărată dinastie a singurătăţii dramatice"), când în personaje distribuite în zile de lucru, nu fără a sublinia că, de cele mai multe ori, "protagonistul sorescian e o variantă obiectivă a eului auctorial, capabil să însufleţească o latenţă în fiecare ipostaziere".
Substanţiale sunt, în această privinţă, capitolele consacrate personajelor şi tematicii dramaturgiei soresciene, un loc aparte revenind trioului Iona, Paracliserul şi Vlad Ţepeş, dar bine conturate sunt şi ipostazierile înglobate în Mahomed, Căpitanul Toma şi Irina, de care autoarea se apropie cu aceeaşi curiozitate şi dorinţă de a le defini trăsăturile.
Alter ego ("Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…" - Marin Sorescu), Iona, personajul ce a "pecetluit, prin pluriperspectivismul abordării dramatice, notorietatea dramaturgului în literatura europeană", constituie o preocupare predilectă a autoarei, care, pentru a-i puncta bogăţia de semnificaţii, coboară în timp, vorbindu-ne mai întâi despre Iona Vechiului Testament şi, prin raportare la acesta, abia apoi defineşte trăirea sub semnul tragicului a personajului din gura chitului sorescian.
O "încercare dramatică de restaurare a identităţii" decodifică şi în Paracliserul, numai că aici protagonistul, "care se crezuse liber în lucrarea voinţei proprii, devine victima gestului său ambiţios, fiind un meşter spiritual secund, căruia idealul îi este scară sacră şi rug de jertfă".
Contrapondere a meditativului Iona, Ţepeş e "polul său activ", cu "vocaţia tragicului, pe care îl trăieşte zilnic", formând o "pepinieră, întru învăţarea jertfirii pentru o cauză; întru asigurarea rezervei de eroism - aproape o condiţie sine qua non pentru proba românismului, consubstanţial crucificării". Ideea substituţiei lui Vlad cu Mântuitorul i se pare, de altfel, autoarei "uluitoare (mai ales pentru timpul apariţiei piesei)", cu atât mai mult cu cât, "După cum mântuirea e înviere întru viaţă veşnică, tot astfel, în arhitextualiatatea piesei soresciene, ţeapa capătă valenţe de cruce jertfelnică pentru neam".
Irina, în schimb, e "femeia - ctitor de vieţi", care, după mărturia dramaturgului, "înseamnă şi o întoarcere la matca lucrurilor primordiale", simbol al maternităţii, dar şi "alegoria Pământului, care, purificat de apele Potopului, trebuie să se primenească".
O sumedenie de semnificaţii sunt descoperite şi în legătură cu tematica dramaturgiei soresciene, pe care autoarea o împarte în nu mai puţin de şapte teme: a identităţii; a istoriei; a cunoaşterii; a vieţii şi a morţii; a libertăţii; a creatorului şi a creaţiei; a timpului şi a spaţiului, aceasta din urmă centrându-se, la rândul ei, pe două componente distincte: Sacru, mitic şi istoric în receptarea cronospaţialităţii, respectiv, Timp şi spaţiu în dramaturgia soresciană.
Sigur, pentru fiecare dintre ele, demonstraţia e mai mult decât edificatoare, mai ales că şi dramatugul a fost "fascinat să propună valenţe simbolice nelimitate", aşa că nu vom mai încerca, la rându-ne, să sintetizăm multitudinea de exemplificări, ci ne vom limita doar la transcrierea a două din reflecţiile autoarei: "Trăirea în afara credinţei devine un timp gol" şi, respectiv, "timpul întunericului românesc devine sinonim timpului individual neluminat prin credinţă".
Şi cum piesele lui Marin Sorescu "presupun un timp al lecturii", tot astfel şi volumul Tatianei Scorţanu îşi cere timpul său, întrucât, aidoma dramaturgului, criticul băcăuan e la fel de flămând de perfecţiune, iar noutăţile aduse în interpretarea dramaturgiei soresciene şi alchimia întregului univers surprins în cele peste 350 de pagini transformă cartea în una indispensabilă nu doar celor interesaţi de creaţia scriitorului oltean, ci şi tuturor iubitorilor de literatură.
Substanţiale sunt, în această privinţă, capitolele consacrate personajelor şi tematicii dramaturgiei soresciene, un loc aparte revenind trioului Iona, Paracliserul şi Vlad Ţepeş, dar bine conturate sunt şi ipostazierile înglobate în Mahomed, Căpitanul Toma şi Irina, de care autoarea se apropie cu aceeaşi curiozitate şi dorinţă de a le defini trăsăturile.
Alter ego ("Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…" - Marin Sorescu), Iona, personajul ce a "pecetluit, prin pluriperspectivismul abordării dramatice, notorietatea dramaturgului în literatura europeană", constituie o preocupare predilectă a autoarei, care, pentru a-i puncta bogăţia de semnificaţii, coboară în timp, vorbindu-ne mai întâi despre Iona Vechiului Testament şi, prin raportare la acesta, abia apoi defineşte trăirea sub semnul tragicului a personajului din gura chitului sorescian.
O "încercare dramatică de restaurare a identităţii" decodifică şi în Paracliserul, numai că aici protagonistul, "care se crezuse liber în lucrarea voinţei proprii, devine victima gestului său ambiţios, fiind un meşter spiritual secund, căruia idealul îi este scară sacră şi rug de jertfă".
Contrapondere a meditativului Iona, Ţepeş e "polul său activ", cu "vocaţia tragicului, pe care îl trăieşte zilnic", formând o "pepinieră, întru învăţarea jertfirii pentru o cauză; întru asigurarea rezervei de eroism - aproape o condiţie sine qua non pentru proba românismului, consubstanţial crucificării". Ideea substituţiei lui Vlad cu Mântuitorul i se pare, de altfel, autoarei "uluitoare (mai ales pentru timpul apariţiei piesei)", cu atât mai mult cu cât, "După cum mântuirea e înviere întru viaţă veşnică, tot astfel, în arhitextualiatatea piesei soresciene, ţeapa capătă valenţe de cruce jertfelnică pentru neam".
Irina, în schimb, e "femeia - ctitor de vieţi", care, după mărturia dramaturgului, "înseamnă şi o întoarcere la matca lucrurilor primordiale", simbol al maternităţii, dar şi "alegoria Pământului, care, purificat de apele Potopului, trebuie să se primenească".
O sumedenie de semnificaţii sunt descoperite şi în legătură cu tematica dramaturgiei soresciene, pe care autoarea o împarte în nu mai puţin de şapte teme: a identităţii; a istoriei; a cunoaşterii; a vieţii şi a morţii; a libertăţii; a creatorului şi a creaţiei; a timpului şi a spaţiului, aceasta din urmă centrându-se, la rândul ei, pe două componente distincte: Sacru, mitic şi istoric în receptarea cronospaţialităţii, respectiv, Timp şi spaţiu în dramaturgia soresciană.
Sigur, pentru fiecare dintre ele, demonstraţia e mai mult decât edificatoare, mai ales că şi dramatugul a fost "fascinat să propună valenţe simbolice nelimitate", aşa că nu vom mai încerca, la rându-ne, să sintetizăm multitudinea de exemplificări, ci ne vom limita doar la transcrierea a două din reflecţiile autoarei: "Trăirea în afara credinţei devine un timp gol" şi, respectiv, "timpul întunericului românesc devine sinonim timpului individual neluminat prin credinţă".
Şi cum piesele lui Marin Sorescu "presupun un timp al lecturii", tot astfel şi volumul Tatianei Scorţanu îşi cere timpul său, întrucât, aidoma dramaturgului, criticul băcăuan e la fel de flămând de perfecţiune, iar noutăţile aduse în interpretarea dramaturgiei soresciene şi alchimia întregului univers surprins în cele peste 350 de pagini transformă cartea în una indispensabilă nu doar celor interesaţi de creaţia scriitorului oltean, ci şi tuturor iubitorilor de literatură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu