„Camera mea e o vizuină de
hârtie: corpuri de bibliotecă, coloane de cărţi, ziare şi dosare aşezate pe
duşumea, pe mese, pe dormeză, pe comodă, pe birou, care e simplu, acoperit de
lucruri în dezordine...”, scrie criticul Constantin Călin în volumul
„Stăpânirea de sine”, pe care mi l-a dăruit la începutul lui noiembrie. Tot
până atunci aveam şi eu vreo trei viziuni, numai că din una m-a evacuat Ionuţ,
băiatul cel mare, care în mai puţin de o oră a transferat totul în sufragerie,
transformând cât ai clipi dezordinea, în care mă descurcam şi cu ochii închişi,
într-un haos.
Mă lupt de atunci să
reordonez totul, dar sunt blocat nu numai de treburile diurne, ci şi de faptul
că unele file au zburat de la locul lor şi, în felul acesta, mă obligă să le
recitesc, furându-mi din minute. Le pedepsesc iute, aruncându-le la coş, nu
înainte de a mai reţine câte ceva.
„Fericit precum mirele”
(Nicolae Sava), notat pe versoul unei pagini, mă trimite la anul 1983, când
probabil am schiţat primul capitol al unei proiectate cărţi de reportaj, rămasă
din fericire la acest stadiu, deşi am cheltuit multe duminici pe la Biblioteca
Judeţeană cu documentarea. Să notez, totuşi, cuprinsul acestuia: În împărăţia aurului negru... a)
Hangani – zborul dintâi; b) Pe urmele lui Bandini; c) Privelişti, la Taşbuga;
d) Limbile de foc ale pământului; e) La Baia Veche, sub rădăcina stejarilor; f)
Leacurile doctorului Şmil; g) Ce ne spune calculatorul.
Peste două decenii, pe 17
mai 2003, găsesc notat pe o altă filă, Viorel Savin, prezidentul de atunci al
Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, susţinea în faţa confraţilor că „trebuie
să facem totul prin efortul propriu” şi „să nu mai prăşim în grădina lor”, o
soluţie fiind negocierea cu oamenii de afaceri, care să subvenţioneze
cheltuielile, inclusiv cele cu sediul, amplasat nu oriunde, ci în spaţiul
Galeriilor de Artă, unde se putea organiza şi o librărie. Mai dorea editarea
revistei Cartea, care să devină
„organul de presă al Filialei”, a celor cinci volume din „Zbateri” şi a unor
antologii. A tipărit doar una – Creatori
din Moldova de Mijloc – pe care a şi semnat-o, dar nu în calitate de
coordonator, ci de autor, deşi „albumul biobibliografic” fusese alcătuit în
foarte mare măsură de cei antologaţi.
O revistă nouă, de
„interes naţional”, propunea şi Alexandru Dobrescu, dar pentru că fondul pentru
editarea ei nu s-a adunat nici azi, a transferat proiectul la Iaşi, unde a
reînviat Însemnări ieşene, în timp
ce, la Bacău, Cartea a murit, ca
atâtea alte publicaţii postdecembriste.
Pe hârtie au rămas şi
„imortalizarea persoanelor în vârstă” (scriitorii trecuţi de 65-75 de ani),
„ciclurile de conferinţe pe diverse teme” (Al. Dobrescu), „şedinţele de peste
vară” ţinute la Tescani (Elena Bulai), „saloanele cărţii” (Octavian Voicu),
„cea mai proastă carte a anului” (Doru Kalmuski) şi altele despre care nimeni
nu-şi mai aminteşte, tot aşa cum cred că şi Neculai Lupu nu mai ştie că a fost
„membru de onoare al Uniunii Scriitorilor”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu