© Anni Leppälä | Black | 2004
Moartea îmi dă târcoale. Se ţine la o
oarecare distanţă. În jur, pe unde mă ocoleşte, simt un uşor vârtej de
aer rece. Întinde un braţ scheletic spre mine, o mână descărnată, dar
apoi se retrage, se îndepărtează, dispare. Cineva mă apără. I-am fost
încredinţată şi m-a luat în primire când m-am ivit pe lume; i se spune –
aşa, ca pentru copii – înger păzitor. Îi simt proximitatea
numai de câţiva ani, dar din ce în ce mai des. Când eşti tânăr, poate
nici n-ai nevoie într-atât de un ajutor de acest fel, din partea unui
duh blând şi prietenos, cum ţi se pare că este; însă cu vârsta… Prezenţa
lui mi s-a revelat de câteva ori; l-am simţit în spatele meu, aproape,
tangibil parcă, şi m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe
spinare. Mai că-mi venea să mă întorc brusc… ca să-l surprind… Ce
aberaţie! Ce blasfemie! Covârşită de prezenţa lui nevăzută, am căzut în
genunchi.
Da, creşte în noi credinţa în
supranatural: – oare ne copilărim? Ori se ascut unele simţuri în timp ce
scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vieţii sociale – văzul,
auzul, până şi cel al echilibrului, aducând cu sine nesiguranţa la
umblat? (– de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseşte, în
amurg, de un al treilea picior.)
Ne paşte încetineala.
Înainte de a cădea în neputinţa totală,
ireversibilă, constatăm fenomenul încetinirii nu numai în mişcările pe
care omul bătrân le execută cu greu, mai împiedecat, mai neîndemânatic,
dar şi în demersurile sale mentale. Până îşi aduce aminte de ceva,
trebuie să stea pe gânduri, să şi le adune, să şi le aşeze, înainte de a
profera cine ştie ce prostii. Prudenţă pe care o învaţă, o
interiorizează spre evitarea primejdiei de a se face de râs. Mica
stratagemă, agasantă pentru ceilalţi în cursul unei conversaţii, a fost
penibilă şi pentru el însuşi, pe când era zdravăn de tot… şi îşi aduce
aminte cum, odinioară, îl apuca nerăbdarea când era obligat să aştepte,
cu oarecare politeţe, până ce isprăvea bunicul sau vreun prieten al
acestuia cu interminabilele recomandări ori reflecţii despre un lucru
sau altul, mai mult sau mai puţin dezlânate…
Răbdare, da, răbdare pretinde elementara
politeţe faţă de cel împovărat de ani. Iar când acesta se întâmplă să
fii tu însuţi, procesul de încetinire începe prin a te mira: nu erai tu,
oare, cel mai ager dintre cei ageri, nu ţi se părea normal să ai
replica promptă, la fel cum pasul te ducea mereu în fruntea unui grup în
care înaintai? Ca să nu mai amintim cum ţi se repezea braţul în sus,
cum te tot săltai din bancă, spre a te face remarcat de învăţătoare şi a
debita, în fine, la repezeală, răspunsul vioi la întrebarea pusă. Eşti,
oare, aceeaşi fiinţă?
Scrisorile ţi le concepi de obicei astfel:
Dragă prietene,
ar fi prea banal să încep cu obişnuitele scuze pentru întârziere, deşi e
mai mare ruşinea… A trecut o lună şi jumătate de la ultima dumitale
scrisoare, dar iată că a intervenit din nou ceva ce ţine pesemne de
necazurile vârstei şi mă deranjează, mă umileşte, mă descurajează
cumplit în ultima vreme: pentru mai toate câte ţin de prezent, de
„întâmplările din irealitatea imediată“, memoria mea a devenit un ciur.
Nu mă consolează cu nimic că şi alţii, de aceeaşi vârstă, păţesc la fel…
Sau aşa:
Între timp, a
intervenit ceva: am trecut printr-o aventură extraordinară, incredibilă:
am îmbătrânit! Nu râde! Sau râzi, dacă vrei, în hohote. Să nu crezi,
însă, că am vrut să glumesc (glumă cam îndoielnică, ce-i drept). Nu, nu,
găsesc, într-adevăr, că s-a întâmplat ceva extraordinar, neaşteptat… De
fapt, ar fi trebuit să spun: mi s-a întâmplat brusc ceva – fiindcă lucrul s-a produs dintr-odată. Brusc numai
ca experienţă concretă, evident. Căci ştiu, desigur, ca toată lumea, că
îmbătrânim mereu, treptat, o ştiu prea bine, nicio îndoială! Cu toate
acestea, nu mi-am dat seama. Iată o mică deosebire esenţială: una este
să ai cunoştinţă de ceva, alta să cunoşti. A şti şi a cunoaşte sunt două
lucruri diferite.
Să mergi înainte pe calea îmbătrânirii
înseamnă, între altele, să devii conştient de reducerea posibilităţilor
ce-ţi sunt date. Se impune, aşadar, să-ţi măsori forţele, să nu mai
începi decât ce poţi duce la bun sfârşit.
Dar există obligaţii…
Venind vorba despre mărturia (scrisă),
consemnarea amintirilor, pentru ca acestea să nu piară odată cu fiinţa
ei, o prietenă îmi mărturiseşte că o apasă datoria de a aşterne pe
hârtie, în locul şi în numele soţului dispărut, păţaniile, persecuţiile,
suferinţele prin care au trecut şi pe care el s-ar fi priceput să le
transcrie infinit mai bine, dar, iată, trebuie să asigure, cumva, eternizarea
lor, cum s-ar zice. Iar acum îşi simte energia scăzută, deci şi puterea
de a povesti, de a formula corect legăturile dintre fapte; i s-au redus
posibilităţile, care, oricum, după ea, n-au fost niciodată grozave.
Numai constrângerea ne poate determina
să pornim un lucru, nicidecum voinţa noastră proprie. Iată un fapt
confirmat de Cioran, care mi-a mărturisit odată – textual (am notat
cuvintele lui într-un caiet-jurnal) – că doar silit fiind, printr-o promisiune dată unei reviste, şi numai la reclamaţia acesteia, deci de ruşine,
a scris articolul său despre Saint-John Perse, trudind o noapte
întreagă, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am învăţat
cuvântul procrastinaţie.
- Text: Mariana Şora (n. 1917) – Fragment din volumul De senectute (în pregătire). Selecţie, note, comentarii, anexe şi îngrijirea ediţiei de Luiza Palanciuc.
- Imagine: Anni Leppälä – Black, 21 x 31,5 cm., c-print on aluminium, 2004. Site: http://www.annileppala.fi/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu