Eternul ca veşnică ispită

           Ajunsă la a patra carte de versuri, Simona Nicoleta Lazăr ne invită încă de la prima pagină să intrăm într-un univers aparte, pentru înţelegerea căruia e nevoie mai întâi să ne întoarcem în timp la mitologia greacă, unde vom (re)descoperi ce se ascunde în spatele constelaţiei Cassiopeea, cea la care face trimitere titlul. Ne vom dumiri astfel mai bine de ce creaţia sensibilei autoare este înţesată de termeni marini, de vietăţi şi lucruri ce au atingere cu aceştia, de la tritoni şi adamante, la ambră şi alabastru, de la rodie şi olivi, la leandri şi migdali ori la volbură, dar şi de ce face trimitere la „zeii potrivnici”, pe care îndrăgostita perpetuă îi alungă din cer.

          Structurat în patru cicluri – Eternul de ispită, Dispăruta livadă a Edenului, Un cântec din stepă, Subţiri şi îndrăgostiţi –, dintre care ultimul conţine doar o poezie, volumul Toamnă în Casiopeea (Editura Ager, Bucureşti, 2004) e, în ansamblu, un amplu poem de dragoste, pe care „femeia cu somnul subţire ca firul de iarbă” îi trăieşte/scrie cu intensitate, invitându-ne şi pe noi în „acest atrium al iubirii”, populat de cei doi etern îndrăgostiţi, însă şi de alte elemente definitorii pentru zona sa crepusculară.

          Poemele, „toate sângerând în cascadă”, se aşează unul după altul aidoma unui fluviu care îşi adună apele, devenind de la ciclu la ciclu tot mai rotund, tot mai împlinit, tot mai „bun generos şi fierbine / ca o pâine rotundă şi dospind / de cuvinte”.

          Chiar dacă, uneori, lasă impresia că duce o viaţă banală, „ochiul deschis ca o poartă de rai” al poetei cuprinde totul, iar acolo unde doar pare că nu poate pătrunde intră pe furiş, privind spre cer pieziş, inclusiv din „visul tritonului”.

          Ştiind că „inima lumii bate în contratimp”, nu se lasă copleşită de fragilitatea orelor, ci călătoreşte zi şi noapte spre „plaurul dragostei”, evadând din „închisoarea calină şi tandră” şi dăruindu-se cu toată fiinţa iubitului, căruia îi aduce ofrandă carnea ei „săgetată de noapte”: „Iată! îţi aduc ţie ofrandă / carnea aceasta vinovată / şi tandră / şi sfintele ei desfătări / sub mâinile tale // şi sângele-mi viu risipind pe altare / de cerească zăpadă / roşii lui trandafiri // gura-mi / floare de palisandră / şi strigătul şi tăcerile / şi aprinsele-mi şoapte // Iată! îţi aduc ţie / ofrandă / carnea mea săgetată de noapte”.

          Deşi concurează la rândul ei nereidele cu „trupul de apă”, o veritabilă „torţă fluidă”, are momente când, copleşită de dragostea ce i-o poartă „Cel(ui)-iubit”, nu mai poate spune nici un cuvânt, nu mai poate „slobozi nici un sunet spre cer / când gust(ă) vinul rubiniu / al buzelor” acestuia.

          Cu ochii „încărcaţi de iubire”, nu-i înţelege răceala şi după ce îşi biciuie mai întâi „templul întrebărilor arse”, îndreaptă apoi tirul năucitor către cel „scoborâtor din os de stele”, din „ţara fără limbă / din ţara fără anotimpuri şi iertări”, pentru care, „înveşmântată-n văpăi / (niciodată în brumă”, e în stare să ia până şi „forma păcatelor” sale.

          Şi pentru că nu are altă unealtă în afară de suflet, de dragul lui sapă în continuare în cuvânt [(De dragul tău sap în carnea acestui vers) / n-am altă unealtă decât sufletul meu / între verbul perfect şi timpul perfect / sap în genunchi / înaintez cu greu / înaintez atât de greu! // (de dragul tău sap în carnea acestui vers) / sunt singură / pe lângă mine trec nemuritorii şi tac / recunosc îngerii după mers / semn cu mâna fără speranţă le fac / şi în carnea acestui vers / sap / în genunchi eu sap / de dragul tău în carnea acestui vers], încearcă tertipuri străvechi, apelând la „mirodenii pentru uitare” (cuişoare şi coliandre / adăpostite în sipetul cu veştede încuietori / mirodenii pentru suflet / mirodenii pentru uitare), scrie în „beznă litere gârbove şi amare” ori ţese pe ritmuri melodioase şi ademenitoare, „muşcate de-un dor năpraznic”, strofe aşezate în stil clasic (De-ar fi să fiu m-aş face un nasture la haina-ţi / să mă atingi de câte ori o-nchei / rotund să treci cu degetul pe trupu-mi / gândind cât de-nverziţi sunt ochii mei […] de-ar fi să fiu m-aş face inima din tine / să bat egal să ştiu că-n viaţa la e bine), îi cântă „cum pe mare / sirenele cântă marinarilor” şi îl îmbie să vină şi să-i povestească (vino! iubito / povesteşte-mi / vino).

          Dar ce „nu face nebunul când vrea să păstreze / un vis aromind”? Rătăcită prin dispăruta livadă a Edenului, constată însă că „îndrăgostirea de îngeri e un delict”, ce cu „doruri încolţite în suflet se pedepseşte”, aşa că se reîntoarce la Dumnezeu, căruia îi închină un Psalom: „Ia-ţi, Doamne, cerurile toate / din sufletu-mi însingurat! // Alungă-mă în calea nopţii / şi-n calea celui ne-ntâmplat… // Şi de va fi ca dinainte-ţi / să mă întorc, de trup plecat, // întoarce-ţi ochii de la mine / cât Adevăru-ţi n-am aflat. // Ia-ţi, Doamne, cerurile toate / din sufletu-mi necurăţat! // Şi-n zări trimite-mă să caut / izvorul pururi nesecat, // să beau din apa lui cea clară, / să-mi curăţ cugetu-ntinat // şi către tine, bun Părinte, / să-mi întorc faţa, luminat. // Rănit de firul cel de iarbă / mi-i sufletul însângerat… // Căci nu sunt demn să-ţi stau în faţă / cât faţa lumii n-am arat, // cât brazda n-am întors-o harnic, / sămânţa n-o am semănat, // cât n-am rotit oţelu-n holde / şi grâul nu l-am secerat // şi cât din alba lui făină / o pâine nu ţi-am frământat… // Aşa, nevrednic, fără merit, / tot vin la tine-ngenuncheat: // Dă-mi, Doamne,-n suflet ceruri nouă / şi artă, Tu, al meu păcat!”

          Aidoma experimentatei autoare, cititorul se desparte cu greu de „regatul iubirii” lor ascunse, cu atât mai mult cu cât, în pofida învăluirii acestei iubiri ca „într-un veac de ceaţă”, noua Cătălină şi nou Hyperion au scris împreună un „singur poem învolburat”, o „singură carte”, care, dincolo de influenţele eminesciene transparente şi de unele accente, pe alocuri, minulesciene, va rămâne emblematică nu doar pentru creaţia Simonei Nicoleta Lazăr.

          O poetă atentă la nuanţele fiecărei expresii, la cuvintele vechi pe care le reintroduce cu graţie în circuit şi le dă forţă, o scriitoare încrezătoare în uneltele sale, convinsă deplin că şi-un „singur vers va deznoda / lumina”, că nu are „dreptul la tăcere” şi că poate oricând să revină, conştientă că „rămâne la locul ştiut numai linia / frântă / a destinului / ce nu mi se va da niciodată”.