Sub imperiul verbului a scrie

            La un deceniu şi jumătate de la debutul editorial, Eliza Macadan revine cu o carte în limba română, reintrând prin În autoscop (Editura Vinea, Bucureşti, 2009) în spaţiul auster pe care şi l-a creat şi reîncercând să-şi definească identitatea sa „de plastic”, venită de data aceasta „cu un tren de noapte”.

            Ca să ştie unde se află, poeta apasă încă din start „pedala / lui pierd sau câştig” şi, cu o sinceritate debordantă, încearcă să muşte din viaţă şi s-o savureze, adunându-şi „Firimituri(le) / din gânduri” şi deznodând „priviri(le) buimace” aruncate peste cele „99 de garduri” ce o separă de restul pământenilor.

            Trăind, aidoma tuturor, într-o „lume cu reguli / făcute spre a fi încălcate”, elegiaca modernă, cum o numea criticul Eugen Budău, şi-ar „tăia / nu părul / ci mâinile” numai ca aceasta să o asculte, să o înţeleagă şi să-i urmeze paşii în acest „zbor / dus-întors”, dominat de stări controversate, în care cuvintele se nasc „de-a valma”, parcimonios şi împletite subtil într-un „Tricot existenţial / pe faţă pe dos / înainte înapoi”, menit să te ţină treaz de la prima la ultima pagină.

            Aflată mai tot timpul sub imperiul verbului a scrie (Scrie / nu te opri / decât atunci / când vrei / să ţipi / scrie / nu închide / niciodată / ochii / scrie / câte o literă / pe fiecare / pagină), autoarea foloseşte nu de puţine ori o limbă „dulce-otrăvită”, autoflagelându-se şi întorcând „pumnalul / în rană / până jos”.

            Starea bulversantă pe care o parcurge e presărată de spaime de care încearcă să scape (Încerc să călăresc spaima asta / o cunosc bine / mă aruncă din şa / mă tăvăleşte printre frunzele toamnei / goneşte / câinele fără de gelozie / femeia pe care nu o cunosc / nu îşi arată faţa / văd pe chipul tău / cum ar trebui să fie / dar asta e altă poveste) şi pentru că trăieşte adesea fără să mai scoată niciun cuvânt, descântă cu „degetele / de sperietura existenţială”, iar „uitătura verde / inundă / pagina goală”.

            Reintrată în starea de graţie, cuvintele ţâşnesc după miezul nopţii, „poemele cad de pe masă / împinse de vânt”, dar sunt preluate imediat şi transferate pe „bilete de parcare”, poeta fiind decisă să-şi stăpânească exerciţiile de abstinenţă şi să rămână în joc, sfidând ceasul din perete, care-i „măsoară amintirile / rămase intacte”.

            În „aşteptare de Rod” şi a sâmbetei în care se acordă „premiul cel mare”, se războieşte cu sine (Doamnă / ce dracu mai vrei / pune la loc / kilogramele / aruncă-te peste somn / ieşi odată din noapte / sparge oglinda), contrariată de ceea ce s-ar putea să vină (bătrâneţea mea / aşteaptă în oglindă / într-o dimineaţă / voi rămâne / cu iubirea) şi de imaginea bătrânei poete care „scuipă venin / peste cuvinte”.

            Angoasa îşi face loc, favorizată şi de atmosfera agasantă a metropolei care-i dă senzaţia că o „avortează / în fiecare zi”, terorizând-o nu doar cu temperaturile de 40 de grade, ci şi cu numeroase alte lucruri, de la „hârtia igienică / din cutia poştală”, la haita de maidanezi ce „trasează / harta oraşului” ori la talk show-urile din care „ies acum curvele / ca din bordeluri altădată”.

            Dezbrăcată de timiditate şi de spaimă, fotografiază zidurile „în erecţie”, îşi întinde mâna să-şi găsească iubitul la „capătul satelitului”, dar pentru că „reţeaua e ocupată / beip beip” ori acesta nu sesizează că şi-ar dori „semiluna / pe un platou / de argint”, varsă „lacrimi / cât un potop / din clopot”, cerşind cuvinte „bune / drepte / frumose”, ca să aibă „de unde iubi”.

            Chiar dacă o parte de planetă îi aparţine, solitudinea răzbate la fiecare pas, din „anticamera trecutului”, poeta întocmind cu „grijă / într-un registru / intrări şi ieşiri / clasificate” ori transcriind minuţios starea de-o clipă: Ruj şi durere / tuşă grăbită / în fond de ten / dinţii taie / viaţa / în răni murdare / de sânge / în blocul de vizavi / un copil se naşte / dintr-o femeie / pe undeva / o fotografie / de la televizor / un fost sinucigaş / împarte mângâieri / la câini şi pisici.

            Evitând „estetica mizeriei”, pe care o ştie „pe de rost”, Eliza Macadan confirmă debutul spectaculos, probând că izolarea din cizma italiană nu a îndepărtat-o de „poezia / acestui anotimp”, ci, dimpotrivă, a aprofundat-o, promiţând noi cărţi cu „sentinţe de colecţie”.