Fiind un om credincios, după cum însuşi mărturiseşte într-un eseu publicat în Forţa morală, Dumitru Istrate Ruşeţeanu îşi arogă dreptul de a se edifica asupra viabilităţii frecvenţei care-i „înlesneşte comunicarea cu divinitatea” şi, pentru că refuză să şi-L însuşească pe „Dumnezeu ca pe un produs finit, oferit de alţii”, pentru că nu se mulţumeşte cu ce i se dăruieşte, cu „coordonatele spaţiale unde se pretinde a fi la un moment dat divinul, în comparaţie cu existenţa” personală, vrea cu toată fiinţa să se convingă dacă „relaţia cu Dumnezeu a fost şi este corectă, pentru a beneficia de această posibilitate”.
Tot sondând izvoarele şi „teribila posibilitate a gândului de a trece prin alt gând”, s-a oprit la un moment dat la pilda Mariei Egipteanca, a cărei relaţie cu Dumnezeu a fost, se ştie, una specială. Nemulţumit însă de puţinătatea datelor aflate în Proloage, a început să ţese propria poveste, reconstituind o lume de secol V la fel de bântuită de vicii ca veacul în care tocmai am intrat şi aducând în prim-plan o fiinţă emblematică pentru voinţa şi puterea uriaşe puse pe altarul jertfei sfinţitoare, aducătoare de mântuire.
Fără a urma pas cu pas viaţa Preacuvioasei Maici, aşa cum a fost ea cunoscută din relatarea Cuviosului Zosima sau din mărturia scrisă lăsată de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, romanul Maria Egipteanca (Editura Raluca, Buzău, 2008) reuşeşte să capteze cititorul încă de la primele pagini şi nu neapărat pentru a afla cum „Pomul cu fructe exotice numit Maria trebuia jefuit”, ci mai degrabă pentru a descoperi cum cea „tulburată de necunoaştere” reuşeşte în cele din urmă să învingă păcatul, iar după 47 de ani de aspră pocăinţă să se ridice deasupra patimilor şi, cu harul Mântuitorului, să se învrednicească de dobândirea îngereştii petreceri.
Introducerea în poveste e făcută de bătrânul beduin, cel ce a „albit fără să fi cunoscut femeia” şi care, prins la rându-i în „Dansul vieţii”, o urmăreşte pe tot parcursul, convins, ca şi tânărul ce se îndrăgosteşte de corupătoarea de neoprit, că o „singură târfă are tăria să ducă în iad omenirea de la primul până la ultimul ei reprezentant”. Din această pricină încearcă s-o elimine, în timp ce se aflau pe vaporul ce-i purta spre Ierusalim, dar până la urmă cade el însuşi victimă negustorului ce dorea, la rându-i, s-o ucidă, dar şi să o ducă pe Maria într-o iluzorie Sukava-ti, ţara fericirii.
Fără ca nimeni să-i observe „partea ei de cer” ori să renunţe la dorinţa de a-i frământa corpul în favoarea aceleia de a-i descoperi sufletul, cea aşezată în „categoria smintitelor” îşi trăieşte inconştientă drama, valorificându-şi din plin singura avere: „frumuseţea şi sănătatea trupului”. Dar cum, pe „pământ, singurul fericit este viermele”, Dumnezeu avea să-i dea primul semn că e vremea să se întoarcă pe drumul cel bun şi, nelăsându-o să intre în biserică pentru a săruta lemnul Sfintei Cruci, alături de mulţimea venită în pelerinaj la locurile sfinte, o determină să jure că va ieşi din noroiul în care s-a afundat şi că va lua calea pustiei.
Chiar dacă aici, o bună perioadă, nu-i era „clară lupta pentru desăvârşire” şi mult timp nu a reuşit să se „cureţe de lume”, încet-încet începe să-I iubească pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, iar după viziunea Răstignirii lui Iisus să ignore lupta diavolului de a o întoarce la păcat şi să urce zi de zi spre mântuirea la care ar trebui să ne gândim cu toţii.
Convulsiile acestei lupte sunt ilustrate admirabil, mai ales în dialogul dintre Maica Domnului şi pustnică, dintre înger şi diavol, dar şi în cel dintre cămile ori dintre Maria şi cămilă, însă acestea nu sunt singurele plăsmuiri strecurate de fantezia debordantă a autorului, care izbuteşte să se convingă şi să ne convingă că atunci când „cade pe om o idee din umbra lui Dumnezeu, piatra nu o poţi face fărâme nici izbind în ea cu un munte”.
Deşi paginile sale, scrise cel mai adesea fluent şi cu inserţii aforistice, includ şi elemente ce intră în contradicţie cu adevărurile recunoscute (de exemplu, mâna nevăzută care-i dăruieşte Biblia), romanul îşi atinge ţinta, îndemnându-ne la reflecţie, insuflându-ne dorinţa de schimbare, de cunoaştere mai bună a propriului suflet şi a aproapelui, de întoarcerea pe calea cea bună şi la faptele care să ne conducă la mântuire, întrucât „cunoaşterea, înţelegerea şi împăcarea, în lipsa unui sens logic al existenţei, nu sunt posibile decât oamenilor”.
Tot sondând izvoarele şi „teribila posibilitate a gândului de a trece prin alt gând”, s-a oprit la un moment dat la pilda Mariei Egipteanca, a cărei relaţie cu Dumnezeu a fost, se ştie, una specială. Nemulţumit însă de puţinătatea datelor aflate în Proloage, a început să ţese propria poveste, reconstituind o lume de secol V la fel de bântuită de vicii ca veacul în care tocmai am intrat şi aducând în prim-plan o fiinţă emblematică pentru voinţa şi puterea uriaşe puse pe altarul jertfei sfinţitoare, aducătoare de mântuire.
Fără a urma pas cu pas viaţa Preacuvioasei Maici, aşa cum a fost ea cunoscută din relatarea Cuviosului Zosima sau din mărturia scrisă lăsată de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, romanul Maria Egipteanca (Editura Raluca, Buzău, 2008) reuşeşte să capteze cititorul încă de la primele pagini şi nu neapărat pentru a afla cum „Pomul cu fructe exotice numit Maria trebuia jefuit”, ci mai degrabă pentru a descoperi cum cea „tulburată de necunoaştere” reuşeşte în cele din urmă să învingă păcatul, iar după 47 de ani de aspră pocăinţă să se ridice deasupra patimilor şi, cu harul Mântuitorului, să se învrednicească de dobândirea îngereştii petreceri.
Introducerea în poveste e făcută de bătrânul beduin, cel ce a „albit fără să fi cunoscut femeia” şi care, prins la rându-i în „Dansul vieţii”, o urmăreşte pe tot parcursul, convins, ca şi tânărul ce se îndrăgosteşte de corupătoarea de neoprit, că o „singură târfă are tăria să ducă în iad omenirea de la primul până la ultimul ei reprezentant”. Din această pricină încearcă s-o elimine, în timp ce se aflau pe vaporul ce-i purta spre Ierusalim, dar până la urmă cade el însuşi victimă negustorului ce dorea, la rându-i, s-o ucidă, dar şi să o ducă pe Maria într-o iluzorie Sukava-ti, ţara fericirii.
Fără ca nimeni să-i observe „partea ei de cer” ori să renunţe la dorinţa de a-i frământa corpul în favoarea aceleia de a-i descoperi sufletul, cea aşezată în „categoria smintitelor” îşi trăieşte inconştientă drama, valorificându-şi din plin singura avere: „frumuseţea şi sănătatea trupului”. Dar cum, pe „pământ, singurul fericit este viermele”, Dumnezeu avea să-i dea primul semn că e vremea să se întoarcă pe drumul cel bun şi, nelăsându-o să intre în biserică pentru a săruta lemnul Sfintei Cruci, alături de mulţimea venită în pelerinaj la locurile sfinte, o determină să jure că va ieşi din noroiul în care s-a afundat şi că va lua calea pustiei.
Chiar dacă aici, o bună perioadă, nu-i era „clară lupta pentru desăvârşire” şi mult timp nu a reuşit să se „cureţe de lume”, încet-încet începe să-I iubească pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, iar după viziunea Răstignirii lui Iisus să ignore lupta diavolului de a o întoarce la păcat şi să urce zi de zi spre mântuirea la care ar trebui să ne gândim cu toţii.
Convulsiile acestei lupte sunt ilustrate admirabil, mai ales în dialogul dintre Maica Domnului şi pustnică, dintre înger şi diavol, dar şi în cel dintre cămile ori dintre Maria şi cămilă, însă acestea nu sunt singurele plăsmuiri strecurate de fantezia debordantă a autorului, care izbuteşte să se convingă şi să ne convingă că atunci când „cade pe om o idee din umbra lui Dumnezeu, piatra nu o poţi face fărâme nici izbind în ea cu un munte”.
Deşi paginile sale, scrise cel mai adesea fluent şi cu inserţii aforistice, includ şi elemente ce intră în contradicţie cu adevărurile recunoscute (de exemplu, mâna nevăzută care-i dăruieşte Biblia), romanul îşi atinge ţinta, îndemnându-ne la reflecţie, insuflându-ne dorinţa de schimbare, de cunoaştere mai bună a propriului suflet şi a aproapelui, de întoarcerea pe calea cea bună şi la faptele care să ne conducă la mântuire, întrucât „cunoaşterea, înţelegerea şi împăcarea, în lipsa unui sens logic al existenţei, nu sunt posibile decât oamenilor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu