Salvarea (im)posibilă

     O figură aparte între membrii grupării oneşte de la „Junimea nouă“ a făcut Vicenţiu Ghioldum (1944–1995), boemul incurabil ce s-a aprins şi a ars ca o torţă întru poezie, lăsând în urmă o mulţime de texte risipite prin reviste, dar un singur volum: Oaza posibilă. Neputând debuta înainte de 1989, datorită nonconformismului său, a fost primul dintre băcăuani care a exploatat şansa libertăţii, tipărindu-şi pe cont propriu, în 1990, la Oneşti, volumul ce s-a dovedit a fi, în cele din urmă, cântecul de lebădă al celui trecut, nu după mult timp, dincolo de Stynx.

     Dedicat părinţilor şi celor ce-i sunt „fraţi în credinţa iubirii“, acesta reuneşte o bună parte din creaţiile anilor 1970-1990, grupate în cinci cicluri, alcătuite din unul sau mai multe poeme: Poema iernilor din vis, Oaza posibilă, Tentativa de salvare, Câinele Phoenix şi Starea vremii. Intuindu-şi sfârşitul iminent, a jucat „Totul pe viaţă şi toate pe moarte“, încercând să se salveze prin poezie şi urmărind cu înfrigurare un „Calendar fără sens / la vama norocului - gol şi imens“. Tragedia ce o poartă cu sine („şi e cumplit să n-ai / unde zbura ori te întoarce“) îi face nu doar sufletul, ci şi vârsta vraişte, teama lui de lut amplificând spaima şi disperarea ce-l cuprind: „Să-ţi hărţuieşti anii de care depinzi / întru trecerea marilor punţi / şi să smulgi zborului greu al frunţii / toată disperarea unei nunţi“.

     Autor al „Morii de Vânt“, el chiar se lasă prins într-un asemenea dans răscolitor, pe care îl descrie cu o forţă impresionantă: „Purtam în suflet tangouri celebre / şi fire de gheaţă printre vertebre / Dansam dureros, elegant şi timid / dansam printr-un spaţiu trecut şi perfid / Dansam şi dansam, ne fluiera strana / dar nu ne păsa, dansam ca la Cana / Dansam şi peste a noastră naştere / şi peste semnul de recunoaştere / Dansam uneori peste vama visării / peste punctul de sprijin şi semnul mirării / Dansam alteori pe a noastră ninsoare / dansam câte-n lună şi-n stele şi-n soare / şi-aproape, aproape de-ntreruperea jocului / dansam, cum barbarii, la stingerea focului / Dansam în noroi, dar şi pe altare / cu teamă şi cu înverşunare / Dansam violent, câteodată baroc / peste vipera lumii şi peste noroc / Năpraznic dansam, dansam fără milă / şi rampa era colorat - inutilă / Dansam disperaţi, dansam şi strigam / şi dansul era, noi nu mai eram / şi peste a noastră iarbă de rugă / dansam şi dansam în genunchi şi pe fugă / Dansam şi peste a noastră naştere / şi peste semnul de recunoaştere…“

     Însuşi „Minutul de ceară / dansează prin ora / ce nu s-a ivit“, în aşteptarea ei fatala secundă începând să cearnă, să ardă, să geamă, să urle şi să bată: „Poate-i secunda / cea de teroare / poate-i senina / mea remuşcare. // Nu mai e timp / totu-i pe fugă / ne mai salvează / iarba de rugă. // Fulgere-ncepe / ochiul s-aştearnă / lacrima iernii / cade pe iarnă“. Alunecând tot mai mult „spre margine de timp“ („Suntem ai distanţei / şi nu există scăpare“), poetul se întreabă ce va lăsa în urmă şi în vreme ce „Somnul zăpezilor năruie noaptea“, „pagina (lui) arde ca jarul“. Tot mai repede „săptămânile trec în rezervă / poate pe viaţă, poate pe moarte“, iar duminicile se transformă în „atroce săptămâni  / ale sufletului“. Are încă puterea să se roage, însă „Ruga acestui bărbat al distanţei / terorizat şi iubit de etern“ pare a nu avea sorţi de izbândă: „Dar peste ruga poetului / apele, Doamne, se cern“. 

     Deşi îşi impune să rămână mereu treaz („Aleargă prin somn / şi peste ruine, / treci pestre tine!“) şi are o tentativă de salvare - tragica şi sugestiva Scrisoare mamei (un alt fel de Mioriţă) - singura clipă „sare din oră / (viaţa şi moartea - frate şi soră)“, iar „judecata poetului“ cade implacabil, în timp ce pasărea liră lasă locul crucii: „Cine şi cum şi unde se duce? / pasărea-liră: parcă e-n tren / poartă pe umeri ascunsă o cruce - / refren“. Din fericire, balada-n „formă de cartuş“ care este această zguduitoare mărturie scrisă ne va aminti încă multă vreme de Poet şi de focurile veşnice zidite de el pe creste, fără de care ne-ar „fi fost mai urât pe pământ“.