În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică

            Marius Vasileanu, ne sigură Teodor Baconsky, a „tranşat dilema jurnalistului creştin prin practicarea jurnalismului creştin”, iar exemplul pe care ni-l pune la îndemână cunoscutul specialist în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor este volumul În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică (Editura Paralela 45, Piteşti, 2008). Rod al activităţii publicistice a jurnalistului bucureştean, acesta înmănunchează o selecţie consistentă a editorialelor, articolelor şi eseurilor inserate în paginile revistei Adevărul literar şi artistic şi în cele ale cotidianului Adevărul, texte ce marcează nu doar convulsiile societăţii româneşti înregistrate în intervalul aprilie 2005 şi septembrie 2007, ci şi implicarea autorului în evoluţia celor două importante publicaţii.

            Grupate în nu mai puţin de nouă secvenţe distincte – Autismul BOR versus autismul presei, Tensiunea spirituală a mărturiei, De-a tăiatul aripilor, Potenţialul de tăcere, Rădăcinile omului şi ospitalitatea hermeneutică, Nevoia de pridvor, Vârtejurile de timp, Agenda europeană şi kairos-ul următor, Duminica epocii foiletonistice – opiniile lui Marius Vasileanu îşi păstrează nealterată prospeţimea, multe din observaţiile şi sugestiile sale fiind încă de actualitate, cu atât mai mult cu cât „Suntem specialişti în pasatul pisicii cum puţini din lume cred să fie”, „Cearta şi aruncatul de mizerii între varii grupări au devenit un perpetuu sport naţional”, „Românul pare condamnat să oscileze permanent între două extreme: tăiatul frunzelor la câini şi tăiatul aripilor de îngeri” şi, nu în ultimul rând, „Românul are o singură credinţă: mitomania salvează România”!

            Creştin ortodox practicant, după cum se declară, observă din interior ceea ce se întâmplă în sânul Bisericii şi tocmai de aceea nu poate rămâne indiferent la vânzoleala în jurul său, indiferent că este vorba de fricţiunile din interiorul BOR, de cele întâlnite la tot pasul în societatea civilă şi în mass-media, de învăţământul teologic şi de cel laic, de scriitori şi de intelectuali în general, de politicieni şi de nemuritorii Academiei, de cultura naţională şi de cea europeană etc.

            Echilibrat de cele mai multe ori, autorul nu-şi poate înfrâna totuşi pornirile împotriva Bisericii din care face parte şi, ecumenist convins, atacă din toate părţile BOR, în care Sfântul Sinod e „efectiv depăşit” în diverse situaţii, „interacţiunea ierarhilor cu politicul este de-a dreptul perversă”, „cohorte de popi” ies din seminariile şi facultăţile pe care le acuză că au discurs antiecumenic şi anticatolic, Prea Fericitul Teoctist e când o piedică în calea evoluţiei ortodoxiei, sugerându-i demisia, când, după moarte, e reabilitat, descoperind instantaneu că a lăsat o „adevărată moştenire”: unitatea Bisericii, ş.a.m.d. Fireşte, nu i-au scăpat „cazul Tanacu”, războiul mediatic legat de Mitropolia Ardealului, neluarea la control a averilor ierarhilor, cazurile de corupţie în care „alde Teodosie, Arhiepiscopul de Tomis” îl fac să uite că limbajul creştin nu se coboară la blasfemii, injurii şi la judecata profană.

            Aruncând mai rar şi câte o privire în „ograda altora”, nu se sfieşte să declare că are o „admiraţie specială pentru catolici” şi acest lucru se observă nu doar atunci când vorbeşte de simbolurile religioase în şcoli, ci şi când le conturează profilul Papei Karol Wojtyla şi Cardinalului Christoph Schőnborn, ultimul fascinându-l îndeosebi prin cărţile sale, în care găseşte un „inspirat balans niciodată asimetric între studiul Sfinţilor Părinţi şi binomul Biserică-lume (modernă)”, „formulă la care ordotoxia mai are încă multe de exersat pentru a o aduce la un nivel acceptabil”.

            Şi cum, în opinia sa, Biserica Ortodoxă Română este într-o gravă criză, datorată îndeosebi felului „bătrânicios-triumfalist de autopercepţie”, cum „eleganţa şi inteligenţa lipsesc din strategiile BOR”, cum conducerea acesteia nu e dispusă să-şi recunoască trecutul şi nici să ia în considerare „vocile lucide ale laicatului creştin”, rare sunt momentele când are cuvinte de laudă la adresa prelaţilor şi preoţilor ortodocşi (Î.P.S. Bartolomeu Anania, Rugul Aprins, Pr. Ioan Pintea, sprijinul acordat intrării României în NATO şi UE).

Hibele apar, în schimb, la tot pasul, punctele „cele mai slabe” ale BOR fiind „învăţământul teologic şi implicarea în activităţile sociale de caritate”, un motiv în plus pentru a-i toca mărunt pe teologii pregătiţi în facultăţile noastre şi a-i ridica în slăvi pe cei „care şi-au făcut serioase studii în afara ţării”. Suntem, astfel, atenţionaţi că fără aceste „voci pertinente” (Teodor Baconsky, Radu Preda, Mihail Neamţu), „teologia românească actuală ar fi tot mai săracă”. Şcoliţi prin universităţile catolice şi protestante, cei ca ei nu vor da, bineînţeles, la iveală „lucrări de cele mai multe ori de mâna a doua”, cum „produc sporadic” teologii care nu au avut şansa unor burse occidentale, şi nici nu vor pune în pericol implementarea codurilor de bare, a cipurilor şi a altor „cuceriri” ale lumii globalizate, menite (nu-i aşa?) să ne consolideze „zidirea întru Hristos”. 

Alarmat de becalizarea BOR, incisivul gazetar lansează, sub forma unor întrebări vitriolante („Complexul pornit, printre altele, şi de faptul că nici până azi nu a fost operată o ruptură clară de trecutul securisto-comunist îi aruncă pe mulţi dintre ierarhii şi clericii BOR spre personaje groteşti din speţa noului mesia-latifundiar. Oare până când va bălti ierarhia în mulţumirea de sine atât de jalnic non-filocalică? Oare cât va mai trona magma călduţă populisto-pietistă? Când vor apărea curente serioase în BOR care să ducă decisiv la condamnarea in corpore a lichelismului şi a pupincurismului îmbrăcat în sutană?”), alte şi alte acuze, conchizând că „Meciul lui Becali cu BOR se desfăşoară pe un stadion plin de capcane, din care toţi, şi jucători, şi spectatori, ies cotonogiţi. Cândva BOR va trebui să recunoască şi acest copil nelegitim, şi se va ruşina.”

În faţa lui Dumnezeu, care are cu totul altă judecată, e posibil ca însuşi justiţiarul autor să iasă cotonogit, pentru că acţiunile pe care le invocă – „Omul este răspunzător pentru buna gestionare a tot ceea ce-l înconjoară în această lume. În funcţie de felul în care va şti să se achite de această datorie, se va apropia de Hristos. Ne apropiem de Hristos prin faptele, simţirea şi gândirea noastră.” – s-ar putea ca „faptele” sale să atârne greu în balanţă la judecata finală. Cum, însă, se consideră a fi „sub incidenţa hristică”, nu ne rămâne decât să vă semnalăm tentativa sa de a „determina o altfel de lume, un altfel de comportament faţă de semeni, o altfel de politică”.

Tot mai convins că „lumea-i plină de falşi îndrumători”, Marius Vasileanu invocă nevoia de „conducători vizionari”, fără de care o ţară e „săracă şi stagnează”, iar o cultură nu se „remarcă prin nimic spectaculos”. Evocându-i pe Ioan Ladea, Constantin Brâncuşi, Mihai Vâlsan, Constantin Chiriac, Constantin Noica ori Mircea Eliade, „românul care a găsit piatra filosofală”, cel aflat în căutarea duminicii ne propune un algoritm (ştiinţă-literatură-spiritualitate) ce „rareori a fost întrupat armonios într-un singur om în secolul XX”, dar perfect posibil dacă ţinem cont de potenţialul tinerilor de azi, capabili să scoată România din lentoare şi să transforme lumina Învierii într-o forţă menită să salveze societatea românească de la afundarea şi mai mult în prăpastie.

Şi chiar dacă „România persistă încă în lupta cu formele fără fond”, stufoasa radiografie făcută de autor ne convinge că operaţiunea „de-a tăiatul aripilor” e pe cale să înceteze, că „nevoia de pridvor pare a fi un medicament necesar, dar neconştietizat al locuirii moderne”, tot aşa cum „nevoia de discernământ ar trebui să fie precum setea, precum foamea”, iar „nevoia de deontologie nu este un moft, ci o datorie”.

O datorie de care Marius Vasileanu s-a achitat în bună parte, dorinţa sa de a face curăţenie în BOR şi, în genere, în societatea românească a interminabilei tranziţii dovedind că are responsabilitatea cuvântului scris, deşi unele sentinţe şi soluţii grăbite ar trebui să-l întoarcă din când în când la propriile cuvinte: „Ca să fii un adevărat scriitor, înseamnă să practici o anume asceză, tocmai pentru a putea utiliza în condiţii optime instrumentele tale esenţiale: contemplarea lumii, cititul şi scrisul.”