Ilie Boca - 75

  

          Născut la 21 februarie 1937, în comuna Botoşana, judeţul Suceava, fiul Eugeniei (n. Robu) şi al bleharului Ioan Boca avea să se uimească încă de la primii paşi de frumuseţea locului de baştină, considerându-l şi acum unul esenţial pe traiectul cunoaşterii lumii şi al devenirii sale viitoare. Deşi a rămas orfan de mamă la doar 2 ani, dispariţia ei nu a lăsat urmări prea grave în sufletul viitorului plastician, care avea să descopere pas cu pas că satul ale cărui uliţe începuse să le colinde era populat de o lume veselă, colorată şi cu mult farmec.

          A desenat, de altfel, de la o vârstă fragedă, „cu cărbunele din vatră”, iar pe la şase ani călărea toată ziua armăsarul ce se ivise din mânzul dăruit de bunic şi tot pe atunci a început să modeleze lutul, simţind cât de grozav e să dai formă materiei. Cu setea sa de cunoaştere, şcoala nu i-a ridicat nici un fel de probleme, chiar dacă pentru a ajunge la desăvârşirea profesională a trebuit să urmeze un drum întortocheat, început la Şcoala Botoşana (1945-1952), continuat la Şcoala Medie Tehnică de Construcţii din Câmpulung Moldovenesc (1952-1953) şi Grupul Şcolar Siderurgic Hunedoara (1953-1956), apoi la Liceul de Artă din Cluj (1956-1961) şi, în ele din urmă, la Institutul de Arte Plastice şi Decorative „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1961-1967).

          Câştigând stima colegilor şi a învăţătoarei după ce, în clasele primare, a desenat ca nimeni altul povestea vulpii prinsă la coteţul găinilor, s-a plictisit în scurtă vreme de liniile desenului tehnic şi de laminoarele la temperatura cărora urma să se călească, punând monopol pe gazeta de perete a grupului hunedorean, de unde schiţele şi desenele sale au luat calea concursurilor, care    i-au adus primele premii şi interviuri la Radio. Iar pentru că acestea aveau „ironie şi umor”, la o vârstă „mai coaptă” s-a înscris la liceul clujean, unde profesorul şi pictorul Mircea Vremir i-a călăuzit paşii şi l-a ajutat să debuteze la revista Tribuna şi să aibă lucrări în expoziţiile colective ale elevilor.

          În facultate, maestrul Alexandru Ciucurencu avea să-i modeleze în contururi şi mai precise talentul nativ, învăţându-l cum să compună o suprafaţă, să afle ce se întâmplă cu formele în spaţiu ori cum se potrivesc culorile pentru ca o compoziţie să fie unitară şi expresivă. Ca şi la Cluj, a trăit o veritabilă febră intelectuală, îmbibându-se de impresii şi senzaţii prin galeriile bucureştene, prin teatre şi săli de cinema, prin anticariate şi librării, de unde-şi procura albume şi cărţi de artă.

          Hazardul a făcut ca la absolvire să-şi „găsească Bacăul”, fiind repartizat profesor la Şcoala Populară de Artă, instituţie în cadrul căreia doar pictorul Ion Burdujoc şi profesoara de canto mai aveau studii superioare. A început, în consecinţă, o veritabilă bătălie pentru crearea unei baze materiale şi dezvoltarea creaţiei plastice în Bacău, în scurt timp numărându-se printre fondatorii Cenaclului U.A.P., alături de Grigore V. Coban, Ion Burdujoc, Salomeea Velea şi Gheorghe Mocanu.

          În 1970 a vernisat prima expoziţie personală la Bacău, urmată apoi, aproape an de an, de zeci de alte replici, deschise atât la galeriile din ţară, cât şi în străinătate, precum şi de numeroase alte prezenţe în expoziţiile colective organizate în România şi peste hotare. La cea de la Galeriile Apollo din Capitală (1972), bunăoară, criticul Ion Frunzetti remarca faptul că plasticianul băcăuan era cel mai interesant artist trimis de provincie în ultimul sfert de veac şi că numele său se va scrie cu majuscule. O previziune confirmată de celelalte prezenţe bucureştene – Căminul Artei (1981), Sala Dalles (1987), Galeriile MAI (1993), Galeriile Calderon (1994), Galeria Etaj ¾ de la Teatrul Naţional (1998), Galeriile Sabina şi Jan Negulescu (2002), Palatul Cotroceni (2002) –, de la fel de impunătoarele expoziţii vernisate la Muzeul Bruckental din Sibiu (1990), la galeriile de artă din Arad, Botoşani, Bistriţa, Brăila, Cluj-Napoca, Dej, Fălticeni, Galaţi, Gura Humorului, Iaşi, Lugoj, Piatra Neamţ, Suceava, Târgu Mureş, Tecuci, Timişoara, Vaslui, Zalău ş.a. La acestea se adaugă expoziţiile personale din Italia (1974, 2000), Germania (1978, 1979, 1985, 2003), Grecia (1991), Republica Moldova (1991), Elveţia (1992, 1993, 1998), Olanda (1994), Egipt (1994), SUA (1998), Ungaria (2008), precum şi prezenţele în expoziţiile colective ce au reprezentat România în Danemarca, Finlanda, Polonia, Portugalia, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Cehia, Franţa, Belgia ori în ţările deja amintite.

          După ce, în 1974, a primit o bursă de studii la Roma, la întoarcere pune bazele Taberei de creaţie de la Letea, transferată din 1976 la Tescani, loc de pelerinaj şi creaţie pentru cei mai importanţi artişti ai ţării, iar din 1990 şi pentru cei din afara graniţelor. A iniţiat, de asemenea, Tabăra de creaţie de la Berzunţi, dedicată pictorilor naivi, şi, în 1990, când a devenit consilier al Inspectoratului pentru Cultură, Saloanele Moldovei, cea mai complexă şi singura manifestare plastică ce uneşte artişti trăitori pe cele două maluri ale Prutului.

          Uriaşul său travaliu, impresionanta şi valoroasa sa creaţie au fost răsplătite în dese rânduri, între înaltele distincţii primite amintind Premiul Caravaggio (Roma, 1984), Marele Premiu Voroneţiana (1984), Premiul revistei Flacăra (1988), Premiul pentru pictură al UAP (1989), Premiul al II-lea la Bienala Euro-Asia (Ankara, 1990), Marele Premiul al Saloanelor Moldovei (1992), Marele Premiu al Bienalei Lascăr Vorel (1997), Premiul Special al U.A.P. din Republica Moldova (1997), Premiul Expoziţiei de Artă Contemporană de la Ceske Budejovice (Cehia, 1999), Premiul „Nicolae Tonitza” (2000), Marele Premiu al U.A.P. (2002), Premiul „Mihail Grecu” (2006) şi Premiul „Constantin Brâncuşi” (2007) ale U.A.P. din Republica Moldova.

          Declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Bacău şi al localităţii Botoşana, decorat de Preşedinţie cu Steaua României în grad de ofiţer, Ilie Boca a rămas în toate adeptul perfecţiunii, conducând ani buni Filiala Bacău a U.A.P., pe care a întărit-o, fiind mereu în preajma artiştilor şi a oamenilor de cultură, pictând ca să se elibereze de gânduri şi să-şi mărturisească stările, punând sigiliul său inconfundabil nu doar pe propriile lucrări, ci lăsând o urmă şi în cele ale ucenicilor, care nu au fost puţini, chiar dacă visul său de a se înfiinţa o Facultate de Arte la Bacău nu a prins nici azi contur.

          Să-i urăm ani îndelungi şi lucrări la fel de inspirate, trăind alături de el bucuriile pe care ştie să şi le împrăştie cu generozitate semenilor!

Cornel GALBEN