Moineşteni (II)

    Micu Stavila, Constantin, n. 18 august 1914, în Moineşti, judeţul Bacău - m. 19 ianuarie 2003, la Bucureşti. Filosof. Provine dintr-o familie de preoţi şi învăţători. Îşi începe studiile în localitatea natală, continuându-le în Capitală, unde absolvă, în 1933, cursurile Colegiului Naţional “Sfântul Sava”. Scrie poezie încă din timpul liceului, cu un an înainte de obţinerea Bacalaureatului încredinţând presei literare primele articole, urmate apoi de cronici literare, eseuri, foiletoane şi recenzii, pe care, în calitate de colaborator sau de redactor, le-a semnat constant în paginile publicaţiilor Cuvântul liber, Dacia rediviva, Discobolul, Meşterul Manole, Pământul Românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Sympozion, Vremea şi, mai târziu, în cele ale Revistei de pedagogie. Între anii 1933 şi 1938 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar un an mai târziu revine pe culoarele Colegiului bucureştean, de data aceasta în calitate de profesor de filosofie. Timp de trei ani (1940-1942), paşii îl poartă prin Viena, Freiburg şi Leipzig, unde studiază filosofia, ca Ordentlicher Hörer sau Gasthörer, la celebrele universităţi de aici. Ca să se poată întreţine, lucrează în paralel la Biblioteca Naţională din Viena şi la Deutsche Bücherei din Leipzic, obţinând titlul de doctor în filosofie cu teza Finalitatea ideală a existenţei umane, în 1942, cu menţiunea „magna cum laudae“. Între timp debutase editorial cu placheta Sosirea lavelor (Editura Adevărul, Bucureşti, 1934), urmată în 1943 de cea de a doua carte de versuri, Psyché (Editura Pavel Suru, Bucureşti). Tot în 1942 îşi începe scurta carieră universitară, mai întâi ca asistent la catedra de Istoria filosofiei moderne, Epistemologie şi Metafizică a Facultăţii de Filosofie Bucureşti (1942-1944), unde-şi susţinuse doctoratul, apoi în calitate de conferenţiar de filosofie, la Facultatea de Teologie Bucureşti (1943-1947). Concomitent cu evoluţia la catedră, se dedică aproape în totalitate studiului, publicând rând pe rând,  Die Relativität der Erkenntis und das Suchen des Absoluten (Vorlesung gehalten am 27 februar 1942 an dem Philosophischen Institut der Leipziger Universität unter der Führung von Professor Hans Georg Gadamer), Homo ludens sau funcţionalitatea ideală a jocului şi rolul lui în naşterea culturii (Tiparul Universitar, Bucureşti, 1942), Cunoaştere şi mântuire în problematica filosofică a prof. I. Petrovici (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943), Finalitatea ideatică a existenţei umane (teza de doctorat în filosofie, Editura Casa Şcoalelor,Bucureşti, 1943), Problema umanismului din punct de vedere al spiritualităţii româneşti (Tiparul Universitar, 1943), Relaţia om-natură în concepţia românească asupra lumii (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943), Bibliographie der rümanischen Philosophie (Kant-Studien, Heft 1-2, 1944), Valoarea ontologică a cunoaşterii (Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1945), Existenţă şi Adevăr (idem, 1945) şi Spre o nouă filosofie a naturii (Librăria Universitară I. Carabaş, Bucureşti, 1946). În aceeaşi perioadă a fost director de cabinet al lui Ion Petrovici, ministrul Educaţiei Naţionale, după instaurarea puterii populare fiind silit să trăiască în clandestinitate. Îndepărtat din învăţământul universitar în 1947, a fost arestat în 1950 şi condamnat la muncă silnică, trecând prin lungul şir al închisorilor şi lagărelor comuniste, inclusiv prin colonia Midia de la Canalul Morţii. După ispăşirea pedepsei se izolează în propria casă, neacceptând nicio formă de angajare din partea statului şi refuzând, în 1959, propunerea făcută de Tudor Vianu şi Mihai Ralea de a primi un post de cercetător ştiinţific la Academia Română. Solicită, în schimb, să părăsească ţara, tentativa sa de a deveni liber izbindu-se de fiecare dată de optuzitatea autorităţilor. Duce, în consecinţă, o viaţă plină de privaţiuni alături de soţia sa, Viorica Vlădescu-Stavila, care refuză, la rându-i, orice ofertă de a accepta funcţii publice, şi se dedică în exclusifitate muncii de cercetare şi de redactare a ceea ce avea să devină capodopera creaţiei sale, Descoperirea vieţii personale. În urma intervenţiei preşedintelui Charles de Gaulle, făcută cu prilejul vizitei sale la Bucureşti, primeşte în cele din urmă viza pentru Franţa şi, în 1969, se stabileşte, împreună cu fiinţa ce i-a fost mereu aproape, la Issy-Les-Moulineaux. Integrarea în noua societate e mai dificilă la început, dar după un an devine consilier cultural la Societatea de Istorie a Protestantismului Francez şi începe să susţină lecţii, în cadrul Cursului de Filosofie şi Apologetică Generală, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris (1970-1975). Moderează, de asemenea, mesele rotunde organizate la Centrul Cultural American, antrenând în dezbateri importante personalităţi ale timpului, între care s-au numărat scriitorii şi liber-cugetătorii Jean Brun, André Dumas, Pierre Emmanuel, Gabriel Marcel, Paul Ricœur, Traian Vuia ş.a. În 1975 e primit în Comisia de Filosofie a Cercului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care îi comandă lucrările La Crise de l’idéologie industrielle de la Science, L’Appel Libérateur de l’Espace (eseu colectiv după o idee a lui René Huyghe, de la Academia Franceză) şi La Révolte contre la nouvell trahison des Cercs du XXe siècle, ce vor fi publicate pe spezele acestuia, în intervalul 1975-1980. În aceeaşi perioadă colaborează, în paralel, cu Postul de Radio “Europa liberă”, prezentând în cadrul emisiunii “Lumea creştină” diverse opere de filosofie creştină, texte ce le va încredinţa apoi revistei Foi et Vie şi publicaţiilor cu profil religios. Colaborarea cu redacţia prestigioasei reviste a început la recomandarea profesorului Jacques Ellul, de la Universitatea din Bordeaux, între anii 1975 şi 1985 apărând în paginile acesteia cu mai multe studii pe teme culturale şi filosofice, dintre care o parte le va reuni în volumele Trente ans aprés Yalta (Paris, 1975), Un Coup de Théatre Philosophique (La consécration spirituelle de l’homme nu et sans masque tehnologique) - Paris, 1976, La Droit à la Différence (Paris, 1981), Vers un nouvel Art de Penser et de Vivre (Paris, 1985), Le Manifeste Poétique de l’Humanisme Roumain, cu o postfaţă de Nicole Ionesco şi o scrisoare de prezentare de Ivan Drouet de la Thibauderie, membru al Academiei Naţionale de Istorie şi membru corespondent al  Academiei de Filologie Clasică din Roma (Editura Laumond, Paris, 1986) şi L’Avenir de la Roumanie à l’avant-garde de l’histoire, tipărită cu concursul Centrului de Cercetări Istorice din Issy-les-Moulineaux (Paris, 1987). Dacă la Bucureşti, mai ales în perioada antebelică, era nelipsit de la manifestările culturale ale Capitalei şi de la întâlnirile cu prietenii şi oamenii de cultură ai generaţiei sale (Dimitrie Berea, Dan Botta, Ovid Caledoniu, Vintilă Horia, Pericle Marinescu, Octav Şuluţiu, Ernest Verzea, Romulus Vulcănescu ş.a.), ca director al Centrului „Tables Rondes Internationales du Centre Culturel Americain de Paris“ şi ca documentarist la Societatea pentru Istoria Protestantismului Francez a reuşit să pătrundă în cercurile selecte ale intelectualităţii franceze, întreţinând totodată o bogată corespondenţă cu vârfurile intelectualităţii române din diasporă, care ar trebui de-acum valorificată, aşa cum s-a întâmplat şi cu opera sa de căpătâi, Descoperirea vieţii personale, Editura Paideia, Bucureşti, 2006. Lăsat în grija surorii sale, Victoria Delureanu, care l-a ascuns în anii grei ai prigoanei comuniste, acest unic manuscris n-a fost descoperit decât după trecerea la cele veşnice a filosofului, revenit în ţara natală în 1999, dar, îndurerat de moartea soţiei, pe care o veghease până în ultima clipă, n-a mai avut puterea să revină în atenţia specialiştilor şi a cititorilor. O primă tentativă în acest sens au făcut-o moineştenii, care, iniţiind Colocviul “Constantin Micu-Stavila”,  în cadrul celei de a treia ediţii a acestuia, moderat de profesoara Cornelia Pintilie, au materializat una din propuneri, atribuind numelui său Bibliotecii Colegiului Tehnic „Grigore Cobalcescu“ din cartierul Lucăceşti, urmând ca în cadrul acesteia să figureze o expoziţie permanentă cu documente referitoare la viaţa şi opera sa, precum şi cu lucrările ce s-ar impune reeditate, spre folosul culturii noastre.
referinţe

Moineşteni (I)

    Clain, a. (Klein, Abraham), n. 16 noiembrie 1907, la Moineşti, judeţul Bacău. Scriitor. Viitorul medic şi literat s-a născut în familia Klein, copilărind în cadrul comunităţii evreieşti moineştene, care i-a dat, între alţii, pe Tristan Tzara, întemeietorul dadaismului, şi Pic G. Adrian, creatorul realismului esenţialist în pictura europeană a secolului trecut. Îşi începe studiile la Şcoala israeliano-română din târgul natal, continuându-le apoi la Liceul “Ferdinand I” din Bacău, localitate în care se mutase cu părinţii la vârsta de 12 ani. Preocupat de studiu, descoperă poezia încă din copilărie, scriind versuri cu subiect iudaic şi publicând primele poeme în ziarele evreieşti de limbă română ce apăreau după Primul Război Mondial: Copilul evreu, Hasmona, Renaşterea noastră ş.a. Pierderea tatălui la scurtă vreme după ce a devenit băcăuan, precum şi evenimentele generate de prima conflagraţie i-au perturbat şcolaritatea, luându-şi bacalaureatul în 1929. Deşi îşi uimise profesorii şi colegii cu uşurinţa cu care-şi ticluia poeziile, se îndreaptă spre Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti, ale cărei cursuri le finalizează în 1936. După obţinerea licenţei revine în oraşul lui Bacovia, activând ca medic practician la un cabinet particular, iar în intervalul 1944-1947, ca medic de circumscripţie în cadrul Asigurărilor Sociale. Nu abandonează scrisul, intenţionează chiar să scoată o revistă, dar intenţia de a cuceri lumea pe această cale cade. Sfătuit de un scriitor din Capitală, renunţă doar la semnătura Dr. A. Klein-Bacău, pe care o folosise până atunci, şi debutează editorial sub numele A. Clain, publicând în acelaşi an două volume de poeme: Brazdele în lavă şi Oglinzile tăcerii (Bucureşti, 1942). În vremurile tulburi de după 23 august 1944 se gândeşte tot mai des la pământul făgăduinţei (Pământule ce m-ai chemat cu degetul unei fantome / Tu m-ai orbit cu soare şi otrăvit cu miasme. / Spre tine arcul inimii şi-a zvâcnit iureşul săgeţilor... / Te-am cerut cu umilinţa psalmilor şi cu mânia profeţilor), înrâurit şi de lucrările pe care le traduce. Până când se decide să facă Alia, transpune în limba română Oraşul măcelarului de Haim-Nahman Bialik (Editura Bicurim, Bucureşti, 1945), Fabule de Eliezer Ştainberg (Atelierele Tipografice Lumina, Bacău, 1947) şi Cele 40 de zile de pe Musa Dugh de Franz Werfel (Editura Forum, Bucureşti, 1948). Versiunea din idiş a fabulelor cernăuţeanului vor atrage atenţia şi prietenia lui Tudor Arghezi, din creaţia căruia va alcătui mai târziu o antologie, pe care o va publica în noua patrie. Aici, ajunge în 1948, după ce mai întâi trece prin lagărele de triere din Cipru şi îngrijeşte, în calitate de medic, deportaţii de pe vapor. În Israel se adaptează repede, lucrând la cabinete din Pardes Hana, Hedera, Ein-Şemer şi, din anul 1950, la Kuart Halim Hifa, unde se va stabili definitiv. Se alătură, totodată, scriitorilor israelieni de limba română, publicând creaţii originale şi traduceri din Shalom Alehem, Natan Alterman, Max Brod, Evgheni Evtuşenko, Leo Goldberg, Rudyard Kipling, Iţic Manger, I.L. Peretz, Rainer Maria Rilke, Iacob Sternberg şi Abraham Şlonski în revistele Facla, Izvoare, Mişmar, Secolul XX, Semnalul, Viaţa noastră ş.a. Reintră şi în atenţia editorilor, oferind cititorilor Trei monologuri de Shalom Alehem (Tel Aviv, 1970) şi, în ciclul “Biblice”, tot la Tel Aviv, Psalmii, Profeţii (1976), Cântarea Cântărilor, Rut, Psalmi (1978) şi Vârsta psalmistului (1983). Deşi a susţinut adesea că “Limba ţării e ebraica. În ea trebuie sa se manifeste energiile originale”, transpunerile sale în limba română au stârnit admiraţia confraţilor, care, prin Alexandru Mirodan, l-a definit cel mai bine: “Clain păstrează şi cultivă magia limbajului de la Moldova, cu pasiunea de colecţionar: cărţile lui alcătuiesc depozitul limbii române din Israel.”Iar recunoaşterea nu a întârziat să apară, în 1977 primind prestigiosul Premiu “Sion”, acordat de Asociaţia Scriitorilor israelieni de limba română, iar apoi Premiul Congresului Mondial Evreiesc, pentru poemul Iavne. Nostalgia locurilor natale (Târgule anost / Ce drag ne-ai fost / Şi ce sete ni-i / De vechi prietenii; Dar Moineşti, / cu fluier duios îmi doineşti / din fragedă copilărie / pierdută prin vreo bălărie / din râpa ce se prăvale / trăgând şi trecutul la vale...) se regăseşte şi în traducerea romanului Ultima oră de Mihail Sebastian, dar mai ales în poemul Prin Moineşti spre Israel, care spune totul despre cel ce a furat curata limbă română cu sine, dându-i noi valenţe în ţara adoptivă.

Un scriitor ce locuieşte în limba română

    Elvin, B. (Bernstein, Elvin), n. 24 august 1927, în Moineşti, judeţul Bacău. Scriitor. Ivit în sânul puternicei comunităţi evreieşti moineştene, din care au pornit să-i ducă faima în lume, între alţii, ctitorii dataismului şi ai realismului esenţialist în pictura europeană a secolului al XX-lea - Tristan Tzara şi, respectiv, Pic G. Adrian -, viitorul artizan al cuvântului şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în urbea natală, cupă care, împreună cu părinţii, Rela (n. Braunstein) şi Herman Bernstein, mic proprietar al unei distilerii de petrol, s-a mutat în Capitală. Aici, în anii tulburi premergători celei de a doua mari conflagraţii mondiale, a trăit din plin drama etniei sale, fiind mai întâi împiedicat să studieze la Liceul “Mihai Viteazul”, iar apoi obligat ani de zile la muncă obligatorie, în timpul căreia a fost “umilit cu sârguinţă şi metodă”, învăţând “pentru prima oară ce înseamnă munca fizică săpând, plivind şi culegând legume”, şi “condamnat de aceleaşi legi rasiale la o alt fel de muncă silnică, mult mai traumatizantă pentru tânărul care eram la data respectivă, şi anume dezgropând cadavrele de pe urma bombardamentelor din 1944”. Avându-l ca profesor de limba română pe Mihail Sebastian, a urmat cursurile Liceului “Cultura” - Max Ariel, debutând ca publicist în revista pe care a scos-o în anul 1943, Caiete culturale, iar ca literat, în ziarul Ecoul (1944), unde a publicat, cu pseudonimul Paul Scorţeanu, medalionul G.B. Shaw. După obţinerea bacaureatului, în 1946, fostul “străjer” de sub Carol al II-lea s-a lăsat “vrăjit de ceea ce Malraux numea iluzia lirică” şi, ferm convins că după dispariţia fascismului “se va instaura seninul”, s-a transformat într-un “sincer şi convins comunist”, gata să pună umărul la edificarea noii societăţi. Se înscrie în acelaşi an şi frecventează cursurile secţiei Estetică a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii bucureştene, dar “destul de curând, prin 1948-49, încrederea în regim a început să se clatine”, chiar dacă, pe finalul anului al doilea, devenise şi redactor al Editurii Tineretului, unde, împreună cu pictorul George Tomaziu, scotea un buletin cultural pentru străinătate. Declicul s-a produs într-o “miercuri din februarie 1949”, când celebrul pictor i-a comunicat că în cel mult o săptămână va fi arestat şi că e bine să evite întâlnirile cu el. A continuat, totuşi, să publice, îndeosebi articole de critică literară şi teatrală, eseuri şi proză, numărându-se printre colaboratorii constanţi ai puţinelor reviste ce apăreau la acea vreme: Contemporanul, Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa românească.  Îşi ia licenţa în 1950, însă trei ani mai târziu, când tocmai se inaugurase Spiritul de la Geneva, a fost exclus din partid, ca "greşit încadrat", "burghez nefericit" şi "duşman strecurat", şi “pus pe liber” de la Editura Tineretului, găsindu-şi cu greu un post de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi, complementar, la Viaţa românească. Prea lipsit de experienţă pentru a depista mecanismele mistificării şi faptul că aparenta deschidere nu putea să dureze, a decis să facă undele compromisuri şi, după ce, în 1948, publicase cu pseudonimul Mircea Slavu nuvela Armă vicleană, în 1955, debutează editorial cu studiul critic Geo Bogza (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti), urmat în acelaşi an de un studiu aprofundat privind Teatrul lui Mihail Sebastian (idem, colecţia “Mica bibliotecă critică”). Sub impulsul şocului resimţit după revoluţia din Ungaria (1956), a scris şi publicat apoi, cu complicitatea unui cenzor de la Direcţia Presei, Anatole France (1957), o carte “împotriva fanatismului, a intoleranţei, a dogmatismului nivelator, a tuturor relelor care pândesc spiritul”. Aceasta a stârnit însă o “furie nemaipomenită” în rândul forurilor comuniste, care au cerut înlăturarea lui imediată din presă. S-a opus, într-o primă instanţă, Leonte Răutu, însă în iulie 1958 tot a fost convocat la Ministerul Culturii şi, după ce subsecretarul de stat i-a comunicat sec faptul că i s-a încredinţat “sarcina de a fi şeful secţiei scenarii din cinematografie”, în câteva zile a fost scos din cele două redacţii şi, timp de trei ani, a fost şomer, neavând dreptul să tipăreacă niciun fel de carte. I-a fost, totodată, limitat accesul la presă, singura revistă care-l mai publica fiind Gazeta literară, graţie lui Paul Georgescu, cel care se bătea cu cenzura pentru fiecare articol. Reintrarea în “câmpul muncii” i-o datorează lui Alexandru Mirodan, pe atunci secretar literar al Teatrului de Comedie, cel care, dorind să se dedice literaturii, avea nevoie de un înlocuitor şi l-a recomandat directorului acestuia, actorul Radu Beligan. Preluându-i atribuţiile în 1961, a constatat că deşi citise foarte mult teatru până la acea vârstă, nu îl privise “tridimensional”, cum o făcea un bun secretar literar şi, în plus, nu cunoştea “tacticile, manevrele, viermuiala pe care o constituie teatrul de oriunde”. A depăşit însă şocul şi, în 1964, a avut un rol hotărâtor în montarea piesei “Rinocerii” de Eugen Ionescu, dar şi a altor piese mai greu acceptate de cenzură, fiind repede acceptat în familia instituţiei şi “socotit eminenţa cenuşie a teatrului”. Înfruntând “necunoscutul ameninţător, apelând la diplomaţie, tact, abilitate pentru a dejuca intrigi, pentru a dezarma ostilităţi, pentru a coaliza simpatii”, a câştigat nu doar încrederea deplină a colegilor, ci şi pe aceea a directorului, pe care l-a urmat, în 1969, în aceeaşi calitate de scretar literar, şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”. Iar dacă în 1967 iniţiase Caietele Teatrului de Comedie, la noua instituţie a pus bazele prestigioasei publicaţii trimestriale, Caietele Teatrului Naţional, cu un tiraj de 50000 de exemplare pe număr (şi au fost 80 de numere, cu 4 milioane exemplare tiraj!), singura în paginile căreia numele “iubitului conducător” nu şi-a făcut loc, spre satisfacţia numeroşilor intelectuali de elită atraşi în calitate de colaboratori. Tot la Naţionalul bucureştean, în cumpliţii ani ai autofinanţării, a editat şi revista Jocul de-a vacanţa, în 200.000 exemplare, de asemenea de o bună ţinută intelectuală. Apelând la aceeaşi abilitate şi diplomaţie, a izbutit să păcălească iar vigilenţa cenzorilor editoriali şi deşi figura încă pe “lista neagră”, a constractat propriile cărţi pe numele aceluiaşi Paul Georgescu, care după ce obţinea aprobarea dezvăluia editurii cine e adevăratul autor. Aşa au apărut, la Editura pentru Literatură, noile volume de critică Anton Pavlovici Cehov (1960, colecţia “Oameni de seamă”), Camil Petrescu (1962) şi Modernitatea clasicului I.L. Caragiale (1967), iar la Editura pentru Literatură Universală, Teatrul şi interogaţia tragică (1967). Nemulţumit, cu câteva excepţii, de paginile de critică, se întoarce, sub înrâurirea lui Camil Petrescu - pe care îl cunoscuse, în calitatea lui de redactor la Editura Tineretului, prin 1949, şi a cărui monografie o scrisese în doar trei săptămâni - la o mai veche năzuinţă, aceea de a scrie romane. Simţind în adâncul său “nevoia să rup(ă) cu ceea ce era eroare, compromis, limbă de lemn în aceste file”, a încercat să răscumpere, să răzbune şi să întregească ceea ce simţea că-i este refuzat, să transmită şi cititorului tragismul protagonistului care “trăieşte într-un regim totalitar şi este marcat de tot ceea ce ştie despre sistem” şi, în fapt, propiul tragism şi traumatism al personalităţii sale amputate şi profund jignite. Propuse Editurii Eminescu, romanele sale s-au succedat rând pe rând, cititorii având şansa să se bucure de  volumele După o lungă şi grea suferinţă (1973), Partea mea de comedie (1974), Prin ce se deosebeşte această noapte? (1977), Hotarul imaginar (1980), În continuare (1982, în colecţia “Romanul de dragoste”, care a cunoscut şi o a II-a ediţie, în 2003, la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti), Colţurile cercului (1985) şi Patru şi un absent (1988). Acestea sunt întregite de volumul de povestiri Numătăroarea inversă (Editura Hasefer, Nucureşti, 1997) şi de Datoria de a ezita (idem, 2003), o carte “emoţionantă şi gravă, ce conţine, în filigran, unul dintre cele mai intense elogii existente în literatura romană aduse literaturii şi cărţilor”, după cum o defineşte Mircea Iorgulescu. De-a lungul anilor a semnat, de asemenea, mai multe studii introductive şi prefeţe la volume semnate de Jules Verne, Halldor Laxness, Gheorghe Brăescu, Dan Pavel, Mihail Sebastian, Upton Sinclair, Eugen Ionescu, Albert Camus ş.a. A fost inclus, totodată, în antologiile Teatrul românesc în contemporaneitate (Editura Minerva, Bucureşti, 1964) şi Rădăcini şi furtună (Tel Avic, 1972), iar la rândul lui a alcătuit şi scris cuvântul introductiv al antologiei Dialogul neîntrerupt al tearului în secolul XX (Editura Minerva, 1973, colecţia “Biblioteca pentru toţi”). Discret şi eficient, după 1989 s-a implicat în editarea revistelor Litere, pe care a fondat-o, împreună cu George Bălăiţă şi Tania Radu (1990, devenită apoi, sub egida Fundaţiei Cultural Române, Arc) şi Lettre Internationale (aprilie 1992), de data aceasta în calitate de redactor-şef al ediţiei române a prestigioasei publicaţii europene. Acreditat pe viaţă în Juriul Cronicarilor Dramatici din Berlin, a refuzat invitaţia de a emigra în Berlinul Occidental ori în Israel, preferând să locuiască în limba română şi să lase urme ce mai pot fi depistate în revistele Ateneu, Dilema veche, Familia, Observator cultural, Revue Roumaine, Steaua, Teatrul, Tribuna ş.a., în dicţionare şi în lucrările de specialitate în care textele sale au devenit surse bibliografice.  

Remember

    Acostăchioaie, Vasile,  n. 23 septembrie 1921, în satul Călineşti, comuna Negri, judeţul Bacău - m. 11 iulie 2001, la Comăneşti, judeţul Bacău. Preot. Fiul lui Gheorghe Acostăchioaie şi al Aglaiei, ţărani. Încă de mic a primit o educaţie aleasă în cadrul familiei, părinţii săi fiind ortodocşi cu multă credinţă şi evlavie faţă de Dumnezeu, virtuţi pe care le-au insuflat şi viitorului slujitor al Bisericii. Urmează cursurile Şcolii primare în satul natal (1928-1932), apoi frecventează clasele ciclului gimnazial la şcoala secundară din cadrul Liceului „Roman-Vodă“ din oraşul Roman (1932-1935). Dorind cu toată ardoarea să devină preot, îşi continuă studiile la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ al Episcopiei Romanului, iar în anul 1940 este admis la Institutul Teologic din Bucureşti, devenind însă licenţiat în teologie abia în anul 1962. Motivul acestei desincronizări l-a constituit izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care a dat o cu totul altă turnură vieţii sale. În 1941 se înscrie, astfel, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă şi luptă pe front pentru apărarea ţării până la 23 august 1944. Scăpat din apriga încleştare cu ajutorul lui Dumnezeu, se reîntoarce la dragostea dintâi şi, la 16 mai 1945, este hirotonit preot pe seama parohiei Gâşteni, comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. În grelele condiţii ce au urmat devastatoarei conflagraţii a ştiut să se apropie cu aceeaşi dragoste de toţi enoriaşii, sprijinind îndeosebi văduvele şi copiii orfani şi reorganizând viaţa parohiei în spiritul iubirii aproapelui şi al întrajutorării. În anul 1949 este transferat la parohia „Cuvioasa Parascheva“ din cartierul moineştean Hangani, a cărei biserică este monument istoric, datând din 1702. Aici a luat totul de la început, slujind cu aceeaşi osârdie Cuvântul lui Dumnezeu şi încercând să stăvilească ofensiva ateistă prin forţa exemplului personal şi o dăruire cum rareori se poate observa. Într-o perioadă destul de critică pentru destinul Bisericii româneşti, între anii 1960-1962 a izbutit, astfel, la iniţiativa şi din osteneala sa, să consolideze prin subzidire temeliile bisericii, să facă unele modificări interioare, care au dus la lărgirea spaţiului şi, implicit, la sporirea numărului celor prezenţi la slujbele oficiate cu atâta har. Calităţile organizatorice şi administrative i-au fost repede remarcate nu doar de localnici, ci şi de ierarhi, care l-au numit secretar al Protopopiatului Moineşti, funcţie îndeplinită în paralel cu cea de paroh, cu aceeaşi conştiinciozitate şi exemplară dăruire, din 1960  şi până în 1974. Din acel an devine paroh la Lăloaia, cartier al oraşului Comăneşti, unde va păstori până la pensionare, în octombrie 1999. În cei 25 de ani de pastoraţie de aici şi-a continuat misiunea sa nobilă, restaurând pictura interioară a bisericii şi consolidând structura exterioară a nişelor. A ridicat, de asemenea, o casă praznicală, a sistematizat cimitirul şi a împrejmuit incinta bisericii cu gard metalic, punând totdeauna faptele să vorbească şi răspunzând piedicilor cu iniţiative îmbăţişate de toţi cei care l-au iubit şi respectat. Plecat întru Domnul când mai avea puţin până să rotunjească opt decenii, blândul şi modestul său slujitor a lăsat moştenire nu doar cele din parohiile prin care a păstorit, ci şi doi copii realizaţi, crescuţi în acelaşi spirit al păcii şi armoniei divine, care l-a caracterizat toată viaţa. Condus pe ultimul drum de un sobor de peste 20 de preoţi, el a fost înmormântat în cimitirul din Lăloaia, pentru a fi în continuare alături de cei pe care i-a păstorit.

Concurs de debut

                                                                     2011

                                                              editia a XIVa

        Complexul Muzeal Judetean Bistrita-Nasaud anunta un concurs de proiecte pentru o expozitie personala (intr-unul dintre domeniile artelor plastice, decorative, vizuale).Se admit

concurenti care, chiar daca au avut pana la acea data participari in expozitii de grup, nu au avut o expozitie personala.

         Aplicantul trimite  :cv., recomandare, fotografii ale lucrarilor,ideea expozitiei personale sustinuta de un mic text teoretic.   Juriu va fi format din artisti plastici , membri UAP.

         Se premiaza originalitatea, talentul, potentialul viitorului artist. Muzeul ofera ca premiu castigatorului banii necesari editarii primului catalog , precum si spatiu in muzeu pentru  expozitia personala, 

         Termen-limita de trimitere a proiectelor : 5 noiembrie 2011.

                                                                                                 Adriana Barna

                                                                                                   organizator

adresa la care se vor trimite proiectele :

COMPLEXUL MUZEAL JUDETEAN BISTRITA-NASAUD

                                       BISTRITA

                Str. General Grigore Balan nr. 19

                                Judet Bistrita-Nasaud

                  Cu mentiunea : DEBUT  2011

Rememorări...

Ştergarul 

Costache Ioanid
(1912-1987)

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Ivanca Donciu. Un Centenar ratat

N. 16 ianuarie 1910, în comuna Moineşti, judeţul Bacău. Biolog. Copilăreşte în localitatea natală şi în Târgu Ocna, unde îşi începe studiile gimnaziale, continuate apoi la Liceul de Fete “Sturza-Cantacuzino” din Roman (1917-1929). Un an mai târziu devine studentă a Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi, luându-şi licenţa în 1939. După anii grei ai celei de a doua mari conflagraţii mondiale lucrează ca şef de laborator, asistentă şi şef de lucrări la catedrele de specialitate ale  Facultăţilor de Medicină Veterinară din Arad şi Bucureşti, având contribuţii importante în domeniul parazitologiei şi biologiei păsărilor şi animalelor domestice şi sălbatice din arealul românesc. Începe să valorifice activitatea de cercetare în 1951, când debutează în revista Probleme de zootehnie şi medicină veterinară, în colaborare, cu studiul Contribuţiuni la studiul patogenităţii protozoarului Babesia ovis. Doi ani mai târziu, în paginile acesteia publică viziunea sa despre Fauna Helmintologică la păsările domestice din regiunea Arad, iar în Anuarul Facultăţii de Medicină Veterinară din Arad aduce noi Contribuţiuni la studiul histopatologic al coccidiozei renale la gâşte. În coloanele acestuia vor mai vedea apoi lumina tiparului studiile Heterackidoza verucoasă la fazan (în colaborare, 1954), A.F.S.-ul în coccidioza renală la gâşte (1955-1956), Contribuţiuni la studiul patogenităţii Aspergilioze la bobocii de gâscă (1956), Contribuţiuni la studiul biologiei şi patogenităţii nematocidului Aruidostornum sauseris (în colaborare, 1956), Observaţii asupra unor cazuri de ciatostomoză la gâşte (în colaborare, 1957). Până în 1957, când îşi susţine doctoratul în cadrul Facultăţii de Biologie a Universităţii Bucureşti, cu teza Cercetări asupra coccidiilor din R.P.R. la animalele domestice  (coordonată de academicianul Gheorghe Lupaşcu), va mai încredinţa tiparului câteva Contribuţiuni la stadiul Helmintofaunei la câini din diferite canise din Regiunea Bucureşti (în colaborare, 1955) şi Încercări de tratament cu piperazină, în helmintoze la câini (1956), ambele apărute în Studii şi cercetări de biologie animală. La acestea se adaugă Fauna helmintologică la leii din Grădina Zoologică Bucureşti (în colaborare, 1961, în Probleme de zootehnie şi medicină veterinară) şi suita de studii încredinţată, în calitate de coautor, Anuarului Institutului Agronomic din Bucureşti: Contribuţiuni la tratamentul Monieziozei la ovine, Cercetări histochimice în coccidioza tratată a puilor de găină (1962), Vitamina K în tratamentul coccidiozei puilor de găină (1963), Contribuţiuni la studiul nematodofaunei intestinale la ovinele din R.P.R., Frecvenţa coccidiilor la ieăurii sălbatici (Lepus europaeus Pall.) din ţara noastră, Acţiunea vitaminei K3 asociată coccidizinului în tratamentul coccidiozei aviare (toate, 1964), Aridrja rhopalocephala-anoplocefalid, existent la iepurii sălbatici (Lepua europaeus) din ţara noastră (1965), Contribuţiuni la studiul dezvoltării nematodului Ascaridia galli Schrank 1758, II, Contribuţiuni la studiul specifităţii coccidiei Elmeria stiedae, Contribuţiuni la studiul patogenităţii coccidiei Elmeria stiedae (toate, 1967), Contribuţiuni la studiul eficacităţii Zoalemului în tratamentul coccidiozei aviare (1969), Cercetări privind patogenia în coccidioza bovină (1970) şi, ca autoare, Contribuţiuni la studiul patogenităţii Elmeria maxima - Tyzzer (1971). Corolarul acestei laborioase munci de cercetare o constituie însă volumul Cercetări asupra coccidiilor la animalele domestice în R.P.R, apărut la Editura Academiei, în 1961 - care valorifică teza de doctorat -, intrat imediat în circuit european, fiind semnalată în fişierele importantelor biblioteci ale continentului şi citată ca bibliografie în alte lucrări de specialitate. Conul de umbră în care a intrat după pensionare n-a fost înlăturat nici azi, deşi în 2010 s-ar fi cuvenit să fie sărbătorită, la Centenarul naşterii.