Calcul

Primesc urmatoarele, cu rugamintea sa le dau mai departe:

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei. Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.
Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei. Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.
Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor
sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni.
Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!
Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni.
Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei, 218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. 

SI ACUM UIMIRILE SI MIRARILE MELE:
1. Unde se duc banii ăştia?
2. Ce se întâmplă cu ei?
3. Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?
4. De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel?
5. Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare?
6. Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de...37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de... politichie.

Sunt cetăţean al unei foste ţări

Autor Lucian Avramescu

 

Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.

Trăiesc, din ce în ce mai apăsător, gândul  că  buletinul naşterii mele este  fals. M-am  născut într-o ţară care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fătarea, prin sângeroasă cezariană, a democraţiei, ţara mea a reuşit, economic şi moral, performanţa de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figurează în nimic, judeţul meu, Prahova, desenat într-o hartă care mi se părea eternă şi osoasă ca un schelet de dinozaur, nu mai joacă în şotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele şi geografic de tot. Doar câte o crimă scârboasă sau câte un viol, petrecut prin nu ştiu ce italii sau americi, mai aşază în supratitluri porecla odioasă de român în gazetele universului. M-a sunat un prieten, cu disperare, să mă uit la un interviu  televizat, pe nu ştiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe fază. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neraţii de academici ai istoriei naţionale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înţeles mai încolo – despre falsa împărţire a ţării în ţinuturi secuieşti şi tătăreşti şi vietnameze şi intergalactice. Despre porcăria pe care o cloceşte regimul mafiot Băsescu de a repomăda dicta­tul hitlerist de la Viena, preţ plătit pentru a-şi menţine curvele în capul mesei cu bunătăţi. Giurescu vorbeşte, din păcate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei naţionale? Nu vezi că suntem morţi? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii bănuiţi de a fi vii, au plecat unde-au văzut cu ochii. Şi-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii şi-au uitat chiar şi copiii minori. Mamele şi-au uitat copiii în leagăne, leagăne mişcate de scheletice mâini de bu­nici, morţi şi ei de nu se ştie când, rămaşi într-o inerţie a datoriei. E cea mai amplă şi înspăimântătoare părăsire de ţară care s-a petrecut vreodată.

Mă uit la dealul şi văioagele şi cărpiniştile oable care continuă poza ferestrei mele şi realizez că locuiesc o iluzie. Cât costă întreţinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelaşi din strofa de poem rustic a copilăriei mele. Numai că dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrăinată. Roua nu-mi mai aparţine. Vă contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotărârea lui Stalin din 1946, aşa cum aţi scris într-o revistă, insultând partidele istorice şi rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parşivă probabil din  univers, nu dă doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic şi chel, nu dă doar câteva judeţe ardeleneşti, aceleaşi în­tâmplător luate de Hitler, ci dă Ro­mânia. Nu observaţi că România nu mai e? Trimisul special al preşedintelui ţării la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheamă ţara pe care o reprezintă. Drept pentru care i-a zis Ţinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­cureşti, presupun că Ţinutul Secuiesc se întinde şi peste fosta capitală a fostei Românii, până la Dunăre şi la Mare. Observaţi vreo zvâcnire de orgoliu naţional? Să fim serioşi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? Aş!

Înţeleg că regimului Băsescu îi lipsesc iarăşi nişte miliarde de euro şi aleargă să-i împrumute. Vrea să câştige şi următoarele alegeri. Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reproşat ieri că nu-i recunosc lui Băsescu măcar meritul de a fi realizat reforma administrativă. Da, i-l recunosc. Chiar şi me­ri­tul de a fi reformat sănătatea. Am alergat, duminică, jumătate din ju­deţul Prahova să găsesc o singură farmacie deschisă. Spitalele zonale au dispărut şi ele împreună cu medicii de comună şi cu moaşele care ştiau să lege un buric de nou-născut. Cele 300 de spitale desfiinţate sunt doar partea cuantificabilă a reformei băsiste din sănătate. Îi recunosc şi meritul concentrării învăţământului la oraş. Să închizi 3.000 de şcoli pentru care au asudat înaintaşii, spre învăţarea alfabetului în îndepărtate cătune, e într-adevăr o reformă istorică. Prin reforma Băsescu, n-ar mai fi fost şcoală în Ipoteştii lui Eminescu, în Humuleştii lui Creangă, în Hobiţa lui Brâncuşi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate că România merita omorâtă şi nimeni până la Băsescu n-a observat această trebuinţă istorică. Ei bine, el a reuşit.Iar dacă muribunda mai mişcă un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contaţi pe el!

Babel

Legenda spune ca stramosii nostri vorbeau, la obarsie, toti aceeasi
limba. Cand, insa, si-au pus in cap sa construiasca un turn, cu care
sa urce pana la cer, Dumnezeu le-a incurcat limbile si astfel nu s-a
mai inteles om cu om.

Asa a ajuns turnul Babel sa ramana neterminat, iar limbile vorbite sa
numere cam 6.800 variante, conform evidentelor UNESCO.

Tot UNESCO a descoperit si faptul ca, din cele 6.800 limbi, o treime
sunt pe cale de disparitie, iar 200 sunt ca si disparute, intrucat
n-au mai ramas sa le vorbeasca decat cel mult 10 vorbitori pentru
fiecare dintre ele.

Aceasta este insa numai una din curiozitatile legate de limbile
vorbite pe suprafata planetei. Asupra ciudateniilor acestora ne
informeaza portalul infoniac.ru, din care merita spicuit:

Limbile lumii, o adevarata babilonie

- Papua Noua Guinee este tara cea mai diversificata de pe glob, sub
acest aspect: acolo se vorbesc nu mai putin de 850 de limbi.

- La polul opus, singura tara africana in care toti cetatenii vorbesc
aceeasi limba este Somalia. Limba lor se numeste, bineinteles,
somaleza.

- Engleza este limba cu lexicul cel mai bogat: are 250.000 de cuvinte.
La antipod se situeaza dialectul sranan-tongo, vorbit in statul
Surinam din America de Sud, cu lexicul cel mai sarac: are 340 de
cuvinte.

- Documentul cel mai frecvent tradus din lume este Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, scris in cadrul ONU in 1948 si tradus
in 321 limbi si dialecte.

- Chineza este vorbita de 850 milioane de vorbitori nativi, insa in
scolile din China, incepand cu clasa a treia, limba engleza este
obligatorie. In contrast, ponderea limbii chineze in scolile americane
este de 3-4%.

- Cu toate ca in majoritatea lor, oamenii vorbesc alta limba decat
engleza, 70% din paginile web utilizeaza aceasta limba. Peste jumatate
dintre cei care le citesc nu au decat cunostinte vagi de limba
engleza.

Sunete multe, sunete putine

- Dialectul spaniol silbo are doar patru vocale si patru consoane.
Vorbitul silbo suna ca ceva intermeduar intre un fluierat si ciripitul
pasarilor.

- Dintre toate limbile, cel mai greu se invata limba basca. Este
complicata ca gramatica si nu seamana cu niciuna dintre limbile
cunoscute.

- Limba khmer, vorbita in Cambodgia, are cel mai bogat alfabet fonetic
din lume: 74 semne (alfabetele morfosilabice, cum este cel chinezesc,
nu intra in aceasta categorie).

- Cel mai sarac alfabet din lume apartine limbii rotokas, vorbita in
provincia Bougainville, din Papua Noua Guinee: contine 12 litere. Nici
nu trebuie mai multe, intrucat limba are in total 11 foneme.

Limba noastra-i o comoara

- Cel mai lung cuvant din limba romana, inscris in DEX, este
Electrogioglotospectrografie si are 28 semne.

- Cel mai lung cuvant folosit in limba romana, dar neinscris in DEX,
este pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconicoza, are 45 semne si se
foloseste de catre cadrele medicale.

- Cuvantul Dumnezeu din limba romana este una dintre cele mai lungi
formule care se refera la persoana sacra suprema - in trei silabe.
Majoritatea limbilor exprima divinitatea monosilabic sau scurt: Dieu
(franceza), Gott (germana), Dio (italiana), Bog (rusa, bulgara), God
(engleza), Buh (ceha).

- In final, ceva ce nu stie multa lume: limba romana este singura
limba europeana in care se poate expune o propozitiune completa,
formata din 5 cuvinte, care contin numai vocale (cu un total de 11
semne): "oaia aia e a ei".

Moineşteni (II)

    Micu Stavila, Constantin, n. 18 august 1914, în Moineşti, judeţul Bacău - m. 19 ianuarie 2003, la Bucureşti. Filosof. Provine dintr-o familie de preoţi şi învăţători. Îşi începe studiile în localitatea natală, continuându-le în Capitală, unde absolvă, în 1933, cursurile Colegiului Naţional “Sfântul Sava”. Scrie poezie încă din timpul liceului, cu un an înainte de obţinerea Bacalaureatului încredinţând presei literare primele articole, urmate apoi de cronici literare, eseuri, foiletoane şi recenzii, pe care, în calitate de colaborator sau de redactor, le-a semnat constant în paginile publicaţiilor Cuvântul liber, Dacia rediviva, Discobolul, Meşterul Manole, Pământul Românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Sympozion, Vremea şi, mai târziu, în cele ale Revistei de pedagogie. Între anii 1933 şi 1938 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar un an mai târziu revine pe culoarele Colegiului bucureştean, de data aceasta în calitate de profesor de filosofie. Timp de trei ani (1940-1942), paşii îl poartă prin Viena, Freiburg şi Leipzig, unde studiază filosofia, ca Ordentlicher Hörer sau Gasthörer, la celebrele universităţi de aici. Ca să se poată întreţine, lucrează în paralel la Biblioteca Naţională din Viena şi la Deutsche Bücherei din Leipzic, obţinând titlul de doctor în filosofie cu teza Finalitatea ideală a existenţei umane, în 1942, cu menţiunea „magna cum laudae“. Între timp debutase editorial cu placheta Sosirea lavelor (Editura Adevărul, Bucureşti, 1934), urmată în 1943 de cea de a doua carte de versuri, Psyché (Editura Pavel Suru, Bucureşti). Tot în 1942 îşi începe scurta carieră universitară, mai întâi ca asistent la catedra de Istoria filosofiei moderne, Epistemologie şi Metafizică a Facultăţii de Filosofie Bucureşti (1942-1944), unde-şi susţinuse doctoratul, apoi în calitate de conferenţiar de filosofie, la Facultatea de Teologie Bucureşti (1943-1947). Concomitent cu evoluţia la catedră, se dedică aproape în totalitate studiului, publicând rând pe rând,  Die Relativität der Erkenntis und das Suchen des Absoluten (Vorlesung gehalten am 27 februar 1942 an dem Philosophischen Institut der Leipziger Universität unter der Führung von Professor Hans Georg Gadamer), Homo ludens sau funcţionalitatea ideală a jocului şi rolul lui în naşterea culturii (Tiparul Universitar, Bucureşti, 1942), Cunoaştere şi mântuire în problematica filosofică a prof. I. Petrovici (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943), Finalitatea ideatică a existenţei umane (teza de doctorat în filosofie, Editura Casa Şcoalelor,Bucureşti, 1943), Problema umanismului din punct de vedere al spiritualităţii româneşti (Tiparul Universitar, 1943), Relaţia om-natură în concepţia românească asupra lumii (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943), Bibliographie der rümanischen Philosophie (Kant-Studien, Heft 1-2, 1944), Valoarea ontologică a cunoaşterii (Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1945), Existenţă şi Adevăr (idem, 1945) şi Spre o nouă filosofie a naturii (Librăria Universitară I. Carabaş, Bucureşti, 1946). În aceeaşi perioadă a fost director de cabinet al lui Ion Petrovici, ministrul Educaţiei Naţionale, după instaurarea puterii populare fiind silit să trăiască în clandestinitate. Îndepărtat din învăţământul universitar în 1947, a fost arestat în 1950 şi condamnat la muncă silnică, trecând prin lungul şir al închisorilor şi lagărelor comuniste, inclusiv prin colonia Midia de la Canalul Morţii. După ispăşirea pedepsei se izolează în propria casă, neacceptând nicio formă de angajare din partea statului şi refuzând, în 1959, propunerea făcută de Tudor Vianu şi Mihai Ralea de a primi un post de cercetător ştiinţific la Academia Română. Solicită, în schimb, să părăsească ţara, tentativa sa de a deveni liber izbindu-se de fiecare dată de optuzitatea autorităţilor. Duce, în consecinţă, o viaţă plină de privaţiuni alături de soţia sa, Viorica Vlădescu-Stavila, care refuză, la rându-i, orice ofertă de a accepta funcţii publice, şi se dedică în exclusifitate muncii de cercetare şi de redactare a ceea ce avea să devină capodopera creaţiei sale, Descoperirea vieţii personale. În urma intervenţiei preşedintelui Charles de Gaulle, făcută cu prilejul vizitei sale la Bucureşti, primeşte în cele din urmă viza pentru Franţa şi, în 1969, se stabileşte, împreună cu fiinţa ce i-a fost mereu aproape, la Issy-Les-Moulineaux. Integrarea în noua societate e mai dificilă la început, dar după un an devine consilier cultural la Societatea de Istorie a Protestantismului Francez şi începe să susţină lecţii, în cadrul Cursului de Filosofie şi Apologetică Generală, la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris (1970-1975). Moderează, de asemenea, mesele rotunde organizate la Centrul Cultural American, antrenând în dezbateri importante personalităţi ale timpului, între care s-au numărat scriitorii şi liber-cugetătorii Jean Brun, André Dumas, Pierre Emmanuel, Gabriel Marcel, Paul Ricœur, Traian Vuia ş.a. În 1975 e primit în Comisia de Filosofie a Cercului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care îi comandă lucrările La Crise de l’idéologie industrielle de la Science, L’Appel Libérateur de l’Espace (eseu colectiv după o idee a lui René Huyghe, de la Academia Franceză) şi La Révolte contre la nouvell trahison des Cercs du XXe siècle, ce vor fi publicate pe spezele acestuia, în intervalul 1975-1980. În aceeaşi perioadă colaborează, în paralel, cu Postul de Radio “Europa liberă”, prezentând în cadrul emisiunii “Lumea creştină” diverse opere de filosofie creştină, texte ce le va încredinţa apoi revistei Foi et Vie şi publicaţiilor cu profil religios. Colaborarea cu redacţia prestigioasei reviste a început la recomandarea profesorului Jacques Ellul, de la Universitatea din Bordeaux, între anii 1975 şi 1985 apărând în paginile acesteia cu mai multe studii pe teme culturale şi filosofice, dintre care o parte le va reuni în volumele Trente ans aprés Yalta (Paris, 1975), Un Coup de Théatre Philosophique (La consécration spirituelle de l’homme nu et sans masque tehnologique) - Paris, 1976, La Droit à la Différence (Paris, 1981), Vers un nouvel Art de Penser et de Vivre (Paris, 1985), Le Manifeste Poétique de l’Humanisme Roumain, cu o postfaţă de Nicole Ionesco şi o scrisoare de prezentare de Ivan Drouet de la Thibauderie, membru al Academiei Naţionale de Istorie şi membru corespondent al  Academiei de Filologie Clasică din Roma (Editura Laumond, Paris, 1986) şi L’Avenir de la Roumanie à l’avant-garde de l’histoire, tipărită cu concursul Centrului de Cercetări Istorice din Issy-les-Moulineaux (Paris, 1987). Dacă la Bucureşti, mai ales în perioada antebelică, era nelipsit de la manifestările culturale ale Capitalei şi de la întâlnirile cu prietenii şi oamenii de cultură ai generaţiei sale (Dimitrie Berea, Dan Botta, Ovid Caledoniu, Vintilă Horia, Pericle Marinescu, Octav Şuluţiu, Ernest Verzea, Romulus Vulcănescu ş.a.), ca director al Centrului „Tables Rondes Internationales du Centre Culturel Americain de Paris“ şi ca documentarist la Societatea pentru Istoria Protestantismului Francez a reuşit să pătrundă în cercurile selecte ale intelectualităţii franceze, întreţinând totodată o bogată corespondenţă cu vârfurile intelectualităţii române din diasporă, care ar trebui de-acum valorificată, aşa cum s-a întâmplat şi cu opera sa de căpătâi, Descoperirea vieţii personale, Editura Paideia, Bucureşti, 2006. Lăsat în grija surorii sale, Victoria Delureanu, care l-a ascuns în anii grei ai prigoanei comuniste, acest unic manuscris n-a fost descoperit decât după trecerea la cele veşnice a filosofului, revenit în ţara natală în 1999, dar, îndurerat de moartea soţiei, pe care o veghease până în ultima clipă, n-a mai avut puterea să revină în atenţia specialiştilor şi a cititorilor. O primă tentativă în acest sens au făcut-o moineştenii, care, iniţiind Colocviul “Constantin Micu-Stavila”,  în cadrul celei de a treia ediţii a acestuia, moderat de profesoara Cornelia Pintilie, au materializat una din propuneri, atribuind numelui său Bibliotecii Colegiului Tehnic „Grigore Cobalcescu“ din cartierul Lucăceşti, urmând ca în cadrul acesteia să figureze o expoziţie permanentă cu documente referitoare la viaţa şi opera sa, precum şi cu lucrările ce s-ar impune reeditate, spre folosul culturii noastre.
referinţe

Moineşteni (I)

    Clain, a. (Klein, Abraham), n. 16 noiembrie 1907, la Moineşti, judeţul Bacău. Scriitor. Viitorul medic şi literat s-a născut în familia Klein, copilărind în cadrul comunităţii evreieşti moineştene, care i-a dat, între alţii, pe Tristan Tzara, întemeietorul dadaismului, şi Pic G. Adrian, creatorul realismului esenţialist în pictura europeană a secolului trecut. Îşi începe studiile la Şcoala israeliano-română din târgul natal, continuându-le apoi la Liceul “Ferdinand I” din Bacău, localitate în care se mutase cu părinţii la vârsta de 12 ani. Preocupat de studiu, descoperă poezia încă din copilărie, scriind versuri cu subiect iudaic şi publicând primele poeme în ziarele evreieşti de limbă română ce apăreau după Primul Război Mondial: Copilul evreu, Hasmona, Renaşterea noastră ş.a. Pierderea tatălui la scurtă vreme după ce a devenit băcăuan, precum şi evenimentele generate de prima conflagraţie i-au perturbat şcolaritatea, luându-şi bacalaureatul în 1929. Deşi îşi uimise profesorii şi colegii cu uşurinţa cu care-şi ticluia poeziile, se îndreaptă spre Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti, ale cărei cursuri le finalizează în 1936. După obţinerea licenţei revine în oraşul lui Bacovia, activând ca medic practician la un cabinet particular, iar în intervalul 1944-1947, ca medic de circumscripţie în cadrul Asigurărilor Sociale. Nu abandonează scrisul, intenţionează chiar să scoată o revistă, dar intenţia de a cuceri lumea pe această cale cade. Sfătuit de un scriitor din Capitală, renunţă doar la semnătura Dr. A. Klein-Bacău, pe care o folosise până atunci, şi debutează editorial sub numele A. Clain, publicând în acelaşi an două volume de poeme: Brazdele în lavă şi Oglinzile tăcerii (Bucureşti, 1942). În vremurile tulburi de după 23 august 1944 se gândeşte tot mai des la pământul făgăduinţei (Pământule ce m-ai chemat cu degetul unei fantome / Tu m-ai orbit cu soare şi otrăvit cu miasme. / Spre tine arcul inimii şi-a zvâcnit iureşul săgeţilor... / Te-am cerut cu umilinţa psalmilor şi cu mânia profeţilor), înrâurit şi de lucrările pe care le traduce. Până când se decide să facă Alia, transpune în limba română Oraşul măcelarului de Haim-Nahman Bialik (Editura Bicurim, Bucureşti, 1945), Fabule de Eliezer Ştainberg (Atelierele Tipografice Lumina, Bacău, 1947) şi Cele 40 de zile de pe Musa Dugh de Franz Werfel (Editura Forum, Bucureşti, 1948). Versiunea din idiş a fabulelor cernăuţeanului vor atrage atenţia şi prietenia lui Tudor Arghezi, din creaţia căruia va alcătui mai târziu o antologie, pe care o va publica în noua patrie. Aici, ajunge în 1948, după ce mai întâi trece prin lagărele de triere din Cipru şi îngrijeşte, în calitate de medic, deportaţii de pe vapor. În Israel se adaptează repede, lucrând la cabinete din Pardes Hana, Hedera, Ein-Şemer şi, din anul 1950, la Kuart Halim Hifa, unde se va stabili definitiv. Se alătură, totodată, scriitorilor israelieni de limba română, publicând creaţii originale şi traduceri din Shalom Alehem, Natan Alterman, Max Brod, Evgheni Evtuşenko, Leo Goldberg, Rudyard Kipling, Iţic Manger, I.L. Peretz, Rainer Maria Rilke, Iacob Sternberg şi Abraham Şlonski în revistele Facla, Izvoare, Mişmar, Secolul XX, Semnalul, Viaţa noastră ş.a. Reintră şi în atenţia editorilor, oferind cititorilor Trei monologuri de Shalom Alehem (Tel Aviv, 1970) şi, în ciclul “Biblice”, tot la Tel Aviv, Psalmii, Profeţii (1976), Cântarea Cântărilor, Rut, Psalmi (1978) şi Vârsta psalmistului (1983). Deşi a susţinut adesea că “Limba ţării e ebraica. În ea trebuie sa se manifeste energiile originale”, transpunerile sale în limba română au stârnit admiraţia confraţilor, care, prin Alexandru Mirodan, l-a definit cel mai bine: “Clain păstrează şi cultivă magia limbajului de la Moldova, cu pasiunea de colecţionar: cărţile lui alcătuiesc depozitul limbii române din Israel.”Iar recunoaşterea nu a întârziat să apară, în 1977 primind prestigiosul Premiu “Sion”, acordat de Asociaţia Scriitorilor israelieni de limba română, iar apoi Premiul Congresului Mondial Evreiesc, pentru poemul Iavne. Nostalgia locurilor natale (Târgule anost / Ce drag ne-ai fost / Şi ce sete ni-i / De vechi prietenii; Dar Moineşti, / cu fluier duios îmi doineşti / din fragedă copilărie / pierdută prin vreo bălărie / din râpa ce se prăvale / trăgând şi trecutul la vale...) se regăseşte şi în traducerea romanului Ultima oră de Mihail Sebastian, dar mai ales în poemul Prin Moineşti spre Israel, care spune totul despre cel ce a furat curata limbă română cu sine, dându-i noi valenţe în ţara adoptivă.

Un scriitor ce locuieşte în limba română

    Elvin, B. (Bernstein, Elvin), n. 24 august 1927, în Moineşti, judeţul Bacău. Scriitor. Ivit în sânul puternicei comunităţi evreieşti moineştene, din care au pornit să-i ducă faima în lume, între alţii, ctitorii dataismului şi ai realismului esenţialist în pictura europeană a secolului al XX-lea - Tristan Tzara şi, respectiv, Pic G. Adrian -, viitorul artizan al cuvântului şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în urbea natală, cupă care, împreună cu părinţii, Rela (n. Braunstein) şi Herman Bernstein, mic proprietar al unei distilerii de petrol, s-a mutat în Capitală. Aici, în anii tulburi premergători celei de a doua mari conflagraţii mondiale, a trăit din plin drama etniei sale, fiind mai întâi împiedicat să studieze la Liceul “Mihai Viteazul”, iar apoi obligat ani de zile la muncă obligatorie, în timpul căreia a fost “umilit cu sârguinţă şi metodă”, învăţând “pentru prima oară ce înseamnă munca fizică săpând, plivind şi culegând legume”, şi “condamnat de aceleaşi legi rasiale la o alt fel de muncă silnică, mult mai traumatizantă pentru tânărul care eram la data respectivă, şi anume dezgropând cadavrele de pe urma bombardamentelor din 1944”. Avându-l ca profesor de limba română pe Mihail Sebastian, a urmat cursurile Liceului “Cultura” - Max Ariel, debutând ca publicist în revista pe care a scos-o în anul 1943, Caiete culturale, iar ca literat, în ziarul Ecoul (1944), unde a publicat, cu pseudonimul Paul Scorţeanu, medalionul G.B. Shaw. După obţinerea bacaureatului, în 1946, fostul “străjer” de sub Carol al II-lea s-a lăsat “vrăjit de ceea ce Malraux numea iluzia lirică” şi, ferm convins că după dispariţia fascismului “se va instaura seninul”, s-a transformat într-un “sincer şi convins comunist”, gata să pună umărul la edificarea noii societăţi. Se înscrie în acelaşi an şi frecventează cursurile secţiei Estetică a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii bucureştene, dar “destul de curând, prin 1948-49, încrederea în regim a început să se clatine”, chiar dacă, pe finalul anului al doilea, devenise şi redactor al Editurii Tineretului, unde, împreună cu pictorul George Tomaziu, scotea un buletin cultural pentru străinătate. Declicul s-a produs într-o “miercuri din februarie 1949”, când celebrul pictor i-a comunicat că în cel mult o săptămână va fi arestat şi că e bine să evite întâlnirile cu el. A continuat, totuşi, să publice, îndeosebi articole de critică literară şi teatrală, eseuri şi proză, numărându-se printre colaboratorii constanţi ai puţinelor reviste ce apăreau la acea vreme: Contemporanul, Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa românească.  Îşi ia licenţa în 1950, însă trei ani mai târziu, când tocmai se inaugurase Spiritul de la Geneva, a fost exclus din partid, ca "greşit încadrat", "burghez nefericit" şi "duşman strecurat", şi “pus pe liber” de la Editura Tineretului, găsindu-şi cu greu un post de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă şi, complementar, la Viaţa românească. Prea lipsit de experienţă pentru a depista mecanismele mistificării şi faptul că aparenta deschidere nu putea să dureze, a decis să facă undele compromisuri şi, după ce, în 1948, publicase cu pseudonimul Mircea Slavu nuvela Armă vicleană, în 1955, debutează editorial cu studiul critic Geo Bogza (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti), urmat în acelaşi an de un studiu aprofundat privind Teatrul lui Mihail Sebastian (idem, colecţia “Mica bibliotecă critică”). Sub impulsul şocului resimţit după revoluţia din Ungaria (1956), a scris şi publicat apoi, cu complicitatea unui cenzor de la Direcţia Presei, Anatole France (1957), o carte “împotriva fanatismului, a intoleranţei, a dogmatismului nivelator, a tuturor relelor care pândesc spiritul”. Aceasta a stârnit însă o “furie nemaipomenită” în rândul forurilor comuniste, care au cerut înlăturarea lui imediată din presă. S-a opus, într-o primă instanţă, Leonte Răutu, însă în iulie 1958 tot a fost convocat la Ministerul Culturii şi, după ce subsecretarul de stat i-a comunicat sec faptul că i s-a încredinţat “sarcina de a fi şeful secţiei scenarii din cinematografie”, în câteva zile a fost scos din cele două redacţii şi, timp de trei ani, a fost şomer, neavând dreptul să tipăreacă niciun fel de carte. I-a fost, totodată, limitat accesul la presă, singura revistă care-l mai publica fiind Gazeta literară, graţie lui Paul Georgescu, cel care se bătea cu cenzura pentru fiecare articol. Reintrarea în “câmpul muncii” i-o datorează lui Alexandru Mirodan, pe atunci secretar literar al Teatrului de Comedie, cel care, dorind să se dedice literaturii, avea nevoie de un înlocuitor şi l-a recomandat directorului acestuia, actorul Radu Beligan. Preluându-i atribuţiile în 1961, a constatat că deşi citise foarte mult teatru până la acea vârstă, nu îl privise “tridimensional”, cum o făcea un bun secretar literar şi, în plus, nu cunoştea “tacticile, manevrele, viermuiala pe care o constituie teatrul de oriunde”. A depăşit însă şocul şi, în 1964, a avut un rol hotărâtor în montarea piesei “Rinocerii” de Eugen Ionescu, dar şi a altor piese mai greu acceptate de cenzură, fiind repede acceptat în familia instituţiei şi “socotit eminenţa cenuşie a teatrului”. Înfruntând “necunoscutul ameninţător, apelând la diplomaţie, tact, abilitate pentru a dejuca intrigi, pentru a dezarma ostilităţi, pentru a coaliza simpatii”, a câştigat nu doar încrederea deplină a colegilor, ci şi pe aceea a directorului, pe care l-a urmat, în 1969, în aceeaşi calitate de scretar literar, şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”. Iar dacă în 1967 iniţiase Caietele Teatrului de Comedie, la noua instituţie a pus bazele prestigioasei publicaţii trimestriale, Caietele Teatrului Naţional, cu un tiraj de 50000 de exemplare pe număr (şi au fost 80 de numere, cu 4 milioane exemplare tiraj!), singura în paginile căreia numele “iubitului conducător” nu şi-a făcut loc, spre satisfacţia numeroşilor intelectuali de elită atraşi în calitate de colaboratori. Tot la Naţionalul bucureştean, în cumpliţii ani ai autofinanţării, a editat şi revista Jocul de-a vacanţa, în 200.000 exemplare, de asemenea de o bună ţinută intelectuală. Apelând la aceeaşi abilitate şi diplomaţie, a izbutit să păcălească iar vigilenţa cenzorilor editoriali şi deşi figura încă pe “lista neagră”, a constractat propriile cărţi pe numele aceluiaşi Paul Georgescu, care după ce obţinea aprobarea dezvăluia editurii cine e adevăratul autor. Aşa au apărut, la Editura pentru Literatură, noile volume de critică Anton Pavlovici Cehov (1960, colecţia “Oameni de seamă”), Camil Petrescu (1962) şi Modernitatea clasicului I.L. Caragiale (1967), iar la Editura pentru Literatură Universală, Teatrul şi interogaţia tragică (1967). Nemulţumit, cu câteva excepţii, de paginile de critică, se întoarce, sub înrâurirea lui Camil Petrescu - pe care îl cunoscuse, în calitatea lui de redactor la Editura Tineretului, prin 1949, şi a cărui monografie o scrisese în doar trei săptămâni - la o mai veche năzuinţă, aceea de a scrie romane. Simţind în adâncul său “nevoia să rup(ă) cu ceea ce era eroare, compromis, limbă de lemn în aceste file”, a încercat să răscumpere, să răzbune şi să întregească ceea ce simţea că-i este refuzat, să transmită şi cititorului tragismul protagonistului care “trăieşte într-un regim totalitar şi este marcat de tot ceea ce ştie despre sistem” şi, în fapt, propiul tragism şi traumatism al personalităţii sale amputate şi profund jignite. Propuse Editurii Eminescu, romanele sale s-au succedat rând pe rând, cititorii având şansa să se bucure de  volumele După o lungă şi grea suferinţă (1973), Partea mea de comedie (1974), Prin ce se deosebeşte această noapte? (1977), Hotarul imaginar (1980), În continuare (1982, în colecţia “Romanul de dragoste”, care a cunoscut şi o a II-a ediţie, în 2003, la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti), Colţurile cercului (1985) şi Patru şi un absent (1988). Acestea sunt întregite de volumul de povestiri Numătăroarea inversă (Editura Hasefer, Nucureşti, 1997) şi de Datoria de a ezita (idem, 2003), o carte “emoţionantă şi gravă, ce conţine, în filigran, unul dintre cele mai intense elogii existente în literatura romană aduse literaturii şi cărţilor”, după cum o defineşte Mircea Iorgulescu. De-a lungul anilor a semnat, de asemenea, mai multe studii introductive şi prefeţe la volume semnate de Jules Verne, Halldor Laxness, Gheorghe Brăescu, Dan Pavel, Mihail Sebastian, Upton Sinclair, Eugen Ionescu, Albert Camus ş.a. A fost inclus, totodată, în antologiile Teatrul românesc în contemporaneitate (Editura Minerva, Bucureşti, 1964) şi Rădăcini şi furtună (Tel Avic, 1972), iar la rândul lui a alcătuit şi scris cuvântul introductiv al antologiei Dialogul neîntrerupt al tearului în secolul XX (Editura Minerva, 1973, colecţia “Biblioteca pentru toţi”). Discret şi eficient, după 1989 s-a implicat în editarea revistelor Litere, pe care a fondat-o, împreună cu George Bălăiţă şi Tania Radu (1990, devenită apoi, sub egida Fundaţiei Cultural Române, Arc) şi Lettre Internationale (aprilie 1992), de data aceasta în calitate de redactor-şef al ediţiei române a prestigioasei publicaţii europene. Acreditat pe viaţă în Juriul Cronicarilor Dramatici din Berlin, a refuzat invitaţia de a emigra în Berlinul Occidental ori în Israel, preferând să locuiască în limba română şi să lase urme ce mai pot fi depistate în revistele Ateneu, Dilema veche, Familia, Observator cultural, Revue Roumaine, Steaua, Teatrul, Tribuna ş.a., în dicţionare şi în lucrările de specialitate în care textele sale au devenit surse bibliografice.  

Remember

    Acostăchioaie, Vasile,  n. 23 septembrie 1921, în satul Călineşti, comuna Negri, judeţul Bacău - m. 11 iulie 2001, la Comăneşti, judeţul Bacău. Preot. Fiul lui Gheorghe Acostăchioaie şi al Aglaiei, ţărani. Încă de mic a primit o educaţie aleasă în cadrul familiei, părinţii săi fiind ortodocşi cu multă credinţă şi evlavie faţă de Dumnezeu, virtuţi pe care le-au insuflat şi viitorului slujitor al Bisericii. Urmează cursurile Şcolii primare în satul natal (1928-1932), apoi frecventează clasele ciclului gimnazial la şcoala secundară din cadrul Liceului „Roman-Vodă“ din oraşul Roman (1932-1935). Dorind cu toată ardoarea să devină preot, îşi continuă studiile la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ al Episcopiei Romanului, iar în anul 1940 este admis la Institutul Teologic din Bucureşti, devenind însă licenţiat în teologie abia în anul 1962. Motivul acestei desincronizări l-a constituit izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care a dat o cu totul altă turnură vieţii sale. În 1941 se înscrie, astfel, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă şi luptă pe front pentru apărarea ţării până la 23 august 1944. Scăpat din apriga încleştare cu ajutorul lui Dumnezeu, se reîntoarce la dragostea dintâi şi, la 16 mai 1945, este hirotonit preot pe seama parohiei Gâşteni, comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. În grelele condiţii ce au urmat devastatoarei conflagraţii a ştiut să se apropie cu aceeaşi dragoste de toţi enoriaşii, sprijinind îndeosebi văduvele şi copiii orfani şi reorganizând viaţa parohiei în spiritul iubirii aproapelui şi al întrajutorării. În anul 1949 este transferat la parohia „Cuvioasa Parascheva“ din cartierul moineştean Hangani, a cărei biserică este monument istoric, datând din 1702. Aici a luat totul de la început, slujind cu aceeaşi osârdie Cuvântul lui Dumnezeu şi încercând să stăvilească ofensiva ateistă prin forţa exemplului personal şi o dăruire cum rareori se poate observa. Într-o perioadă destul de critică pentru destinul Bisericii româneşti, între anii 1960-1962 a izbutit, astfel, la iniţiativa şi din osteneala sa, să consolideze prin subzidire temeliile bisericii, să facă unele modificări interioare, care au dus la lărgirea spaţiului şi, implicit, la sporirea numărului celor prezenţi la slujbele oficiate cu atâta har. Calităţile organizatorice şi administrative i-au fost repede remarcate nu doar de localnici, ci şi de ierarhi, care l-au numit secretar al Protopopiatului Moineşti, funcţie îndeplinită în paralel cu cea de paroh, cu aceeaşi conştiinciozitate şi exemplară dăruire, din 1960  şi până în 1974. Din acel an devine paroh la Lăloaia, cartier al oraşului Comăneşti, unde va păstori până la pensionare, în octombrie 1999. În cei 25 de ani de pastoraţie de aici şi-a continuat misiunea sa nobilă, restaurând pictura interioară a bisericii şi consolidând structura exterioară a nişelor. A ridicat, de asemenea, o casă praznicală, a sistematizat cimitirul şi a împrejmuit incinta bisericii cu gard metalic, punând totdeauna faptele să vorbească şi răspunzând piedicilor cu iniţiative îmbăţişate de toţi cei care l-au iubit şi respectat. Plecat întru Domnul când mai avea puţin până să rotunjească opt decenii, blândul şi modestul său slujitor a lăsat moştenire nu doar cele din parohiile prin care a păstorit, ci şi doi copii realizaţi, crescuţi în acelaşi spirit al păcii şi armoniei divine, care l-a caracterizat toată viaţa. Condus pe ultimul drum de un sobor de peste 20 de preoţi, el a fost înmormântat în cimitirul din Lăloaia, pentru a fi în continuare alături de cei pe care i-a păstorit.