"În acest timp a venit Iisus din Galileea,
la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea,
zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi
răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când
ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a
văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El.
Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"." (Matei 3, 13-17)
***
Sărbătoarea de astăzi, a Botezului Domnului Iisus Hristos, este numită
şi a Teofaniei, adică ziua în care Dumnezeu Cel Întreit în Persoane se
face cunoscut lumii întregi. Când Dumnezeu a creat lumea, în a şasea zi,
a făcut pe om şi l-a pus în Grădina Edenului. Prin căderea în păcat,
omul s-a depărtat de Creator, dar a păstrat mereu în inimă nostalgia
Paradisului. Tot în a şasea zi, Dumnezeu este Cel ce reaşază pe om pe
drumul iertării şi al izbăvirii din păcatul neascultării. Prin naşterea
Sa, Domnul Hristos a luat chip de rob, pentru ca omul să nu mai fie rob
al păcatului. Prin Botezul Mântuitorului de la Iordan, omul nu devine
doar liber, ci este ridicat la statutul de fiu al lui Dumnezeu. La
Bobotează cerurile s-au deschis şi glasul lui Dumnezeu Tatăl a
mărturisit: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit". Pe
Fiul Său Cel iubit L-a trimis în lume pentru ca lumea să se
îndumnezeiască. Tot acum Duhul Sfânt, Cea de a Treia Persoană a
Dumnezeirii, S-a coborat peste Domnul Iisus Hristos în chip de porumbel.
Treimea Sfântă, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh,
schimbă cursul Iordanului, dar şi al istoriei. Apa se sfinţeşte, iar
clipele istoriei se înduhovnicesc. Sfântul Ioan Botezătorul şi
Înaintemergătorul a mărturisit că Iisus Hristos este "Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii". Hristos Domnul este sensul
vieţii acesteia şi nădejdea vieţii viitoare. (Lumina, 6 ianuarie 2011)
Am primit primul autograf în 2011. E scris de poetul Iancu Grama pe pagina de gardă a celei de-a unsprezecea sa carte, Fraudele din Paradis, apărută pe 4 ianuarie la Editura Corgal Press, pe care o coordonez. E întâiul scriitor băcăuan care spune altfel bun venit noului an şi mă bucur că editura a fost iar prima pe piaţa cărţii şi în 2011.
Iar pentru că veni vorba de autografe, în ultimele zile ale anului 2010 am mai primit însemnele prieteniei de la poeţii Gheorghe Izbăşescu (Pietonii lui Pan, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), Florin Grigoriu (Vulturul, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010), Iulian Nuţă (Fântână lângă mare, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2003; Pahar cu apă în deşert, idem, 2004; Micropoeme în stil haiku, ediţia a II-a, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010) şi Octavian Mareş (Lăutarii nopţii, antologie haiku în regie proprie, 2010), precum şi de la prozatorul Firu Mihai (Suflet de zburător, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2010).
Timp să am pentru lectură, că sutele de pagini mă aşteaptă!
Începutul acestui gerar a
marcat împlinirea a 125 de ani de la ivirea pe lume a scriitorului bucovinean (n.
3 ianuarie 1886, în satul Zahareşti, comuna Stroieşti, judeţul Suceava - m. 27
august 1917, la Cireşoaia, comuna Dofteana, judeţul Bacău), stins prematur, pe
meleagurile băcăuane, în cumplitele încleştări ale primei conflagraţii mondiale.
Întâiul născut din cei cinci copii ai familiei
ţăranilor Paraschieva (n. Gaşpar) şi
Constantin Grămadă îşi începe studiile primare la Şcoala Zahareşti (1893-1897),
continuându-le apoi la Liceul Greco-Ortodox din Suceava (1897-1906), la
Facultatea de litere a Universităţii din Cernăuţi şi la Universitatea din
Viena. Bun cunoscător de germană, franceză şi italiană, descoperă bucuria lecturii,
citeşte cu asiduitate literatura autorilor străini în vogă şi exersează
traducerea operelor acestora.
În 1904 trimite încercările literare la revistele
timpului, sub pseudonimul Nicu Nalbă debutând în Junimea literară din Cernăuţi, care îi publică, în numele 4 şi 5,
schiţele De Înviere şi, respectiv, Întoarcerea. Un an mai târziu, în
octombrie, revista Luceafărul din
Budapesta îi publică, la rându-i, schiţa În ajunul despărţirii, iar Junimea
literară îi acordă, în urma votului cititorilor, Premiul său pentru schiţa In
Abbiategrasso. În pofida aptitudinilor literare, la Universitatea
cernăuţeană optează pentru specializarea istorie şi geografie, dar va continua
să publice schiţe, povestiri şi nuvele, precum şi traduceri, înfiinţând, la 15
noiembrie 1907, propria publicaţie, Deşteptarea,
care va deveni în scurtă vreme "cea mai bine redactată şi mai răspândită
gazetă populară a Bucovinei".
Datorită aprecierilor de care se bucură, devine
membru în Comitetul Junimii şi preşedintele secţiei ei literare, calitate în
care organizează, în 1908, o amplă şezătoare, la care-i invită, din România,
între alţii, pe Nicolae Iorga, Şt.O. Iosif, Simion Mehedinţi, Dimitrie Onciul,
Mihail Sadoveanu şi Constantin Stere. Împreună cu câţiva tineri literaţi
frecventează casa părintelui Constantin Morariu, din Pătrăuţi, unde o cunoaşte
pe fiica acestuia, Elvira, de care se îndrăgosteşte. Din păcate pentru el, în
scurtă vreme e angajat ca preceptor în familia ministrului Al. Constantinescu,
aflată la Abbazia (Italia), şi deşi instruirea fiului acestuia, Atta
Constantinescu (viitorul ministru în Guvernul Antonescu), îi asigură confort
financiar şi timp liber, logodna lor nu mai are loc, iar prietenia se răceşte,
sfârşind prin căsătoria Elvirei cu Ilie E. Torouţiu.
În 1909 efectuează un periplu vilegiaturistic la
Roma, Florenţa, Veneţia, Bologna şi Ancora, lucrează intens la o istorie a
Bucovinei, debutează editorial cu O broşură umoristică. Câteva reflexiuni la
"Habsburgii şi Românii" părintelui Victor Zaharovschi
(Editura Societatea tipografică bucovineană, Cernăuţi, 1909), dar elanul său
creator e întrerupt în octombrie, când e chemat să-şi satisfacă stagiul militar
în armata imperială austro-ungară. Încorporat într-un regiment de vânători de
munte din Tirent, în regiunea Tirolului, se îmbolnăveşte din pricina climei
aspre de bronşită severă, care evoluează apoi în pleurezie, în pofida
tratamentelor medicale şi a spitalizării de peste şase săptămâni. Cum, în vara
anului 1910, medicii îi depistează şi un defect la inimă, este scutit de
serviciul militar, plecând de aici în Regat, unde audiază cursurile de vară ale
lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte.
La îndemnul reputatului istoric, începe să traducă
lucrarea La Roumanie ou Histoire, langue, littérature, ortographie, statistique
etc. des Roumains de J.A. Vaillant, apărută la Paris, în 1844, dar,
nemulţumit de nivelul cursurilor de la Cernăuţi, în toamnă se înscrie la
Universitatea din Viena. Este ales membru al Societăţii studenţeşti
"România jună" din Viena şi, devenind preşedintele secţiei ei
literare, se hotărăşte să scrie istoricul celor patru decenii de la înfiinţare.
În iarnă pleacă la Bucureşti pentru a consulta documentele necesare de la
Biblioteca Academiei Române, scrie şi publică articole în Deutsches Volksblatt, Tribuna, Românul şi Viaţa românească, încredinţând tiparului şi prima antologie de
texte, culegerea de schiţe istorice Din Bucovina de altă dată, editată
sub patronajul Bibliotecii societăţii "Steaua" din Cernăuţi. Cu un
titlu uşor modificat - Din Bucovina de altădată. Schiţe istorice
-, antologia a cunoscut, în 1911, şi o ediţie bucureşteană, apărută sub egida
Editurii Institutului de Arte Grafice C. Sfetea.
În mai 1912 e angajat redactor la ziarul Românul, din Arad, implicându-se activ
în munca de redacţie şi scriind articole politice din care răzbate angajamentul
său de partea idealului naţional. Colaborează, totodată, la Tribuna din Cluj şi Viaţa nouă din Cernăuţi, definitivând
în acelaşi an, la Arad, şi publicând, la Cernăuţi, monografia istorică Societatea
Academică “România jună” din Viena (1871-1911). Nemulţumit de atmosfera
de intrigi interne din Arad, la 1 ianuarie 1913 se întoarce la Viena pentru
a-şi pregăti doctoratul despre participarea românilor la Asediul Vienei din
1683, susţinut cu brio la 16 iulie.
Doctor în Litere al Universităţii din Viena, cu o
teza Anteil
der Rumänen an der Belagerung Wiens, devine, din toamnă, profesor de
liceu la Cernăuţi, unde predă istoria şi logica. În 1914 publică, la
Heidelberg, M. Eminescu. Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale, este
angajat redactor la Viaţa nouă,
revista Clubului Naţional Român, dar în august izbucneşte primul război
mondial, aşa că se alătură sutelor de bucovineni ce au refuzat să lupte
împotriva fraţilor lor şi, considerându-se dezertat din armata austro-ungară,
trece graniţa în România, unde este ales, la 11 septembrie, în comitetul de
refugiaţi ardeleni şi bucovineni ce a redactat manifestul de susţinere a
idealului naţional.
Devine
profesor de limba germană la Liceul Militar Mănăstirea Dealu, în martie 1915
fiind mobilizat pe loc. La jumătatea lunii, pe 15, ţine un discurs însufleţitor
la depunerea jurământului de către voluntarii bucovineni, militând pentru
intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. În acelaşi spirit
lucrează la o antologie de articole polemice şi angajat naţionaliste,
intitulată Cartea durerii sau Cartea sângelui, care, din pricina
războiului, nu va mai fi publicată. Apare, în schimb, în 1916, graţie
eforturilor Tipografiei Gobl şi fii, teza de doctorat Anteil der Rumänen an der
Belagerung Wiens (1683).
Când, la 27 august 1916, România intră în război,
refuză statutul pe care-l avea, de mobilizat la locul de muncă, şi cere să fie
trimis pe front. Refuză apoi, rând pe rând, ofertele de a fi profesor la Liceul
Militar din Iaşi sau instructor de recruţi, deşi acestea, fiind slujbe în
spatele frontului, i-ar fi putut salva viaţa, pe aceea de ofiţer de instrucţie
sau observator al unităţii în care fusese numit, preferând să fie trimis în
linia întâi. I se încredinţează comanda unui pluton de vânători de munte din
Batalionului I, Regimentul 8 Vânători, aparţinând Armatei a II-a, şi intră pe
teatrul de operaţii de la Mărăşti, în linia de apărare a Moldovei, în focul
celei mai dure încleştări de la începutul războiului.
La exact un an, pe 27 august, în timpul unui asalt
al trupelor române, cade pe câmpul de luptă de la Cireşoaia, secerat de mai
multe rafale de gloanţe. Înmormântat într-o poieniţă de pe înălţimea ce urma să
fie cucerită, osemintele sale au fost deshumate şi transferate, pe 12 mai 1926,
în Cetatea de Scaun a Sucevei, în locul crucii de stejar gravate cu fierul roşu
de la Cireşoaia fiind ridicată, la noul mormânt, o Troiţă de lemn, la care au
loc anual ceremonii. Tot în memoria lui, o stradă din Târgu Ocna şi o alee din
Suceava îi poartă numele, în timp ce în comuna Stroieşti a fost înălţat, la
iniţiativa scriitorului şi publicistului Ion Drăguşanul, un bust al eroului,
realizat de sculptorul Cezar Popescu.
Urmând exemplul criticului şi istoricului literar
Constantin Loghin, care în 1924, la Cernăuţi, a editat şi prefaţat un volum de Scrieri
literare (Institutul de Arte Grafice şi Editură "Glasul
Bucovinei"), acelaşi animator sucevean a întocmit, la rându-i, volumul antologic
Cartea
sângelui (Editura Muşatinii, Suceava, 2002), ce însumează o parte din
lucrările apărute în publicaţiile deja amintite, precum şi în Glasul Bucovinei, Neamul românesc, Tribuna
poporului, Almanahul jubiliar “Academia ortodoxă” (Cernăuţi) şi Mitteilungen des Rumanischer Institut an
der Universitat Wien (Viena). Tot în semn de omagiu, Cenaclul literar al
Casei de Cultură din Târgu Ocna poartă numele scriitorului, menţinându-i vie
memoria în spaţiul Bacăului, ca şi Grupul Editorial “Ion Grămadă” în cel
sucevean.
Primesc de la criticul Mircea Dinutz acest punct de vedere, pe care mă grăbesc să-l fac public:
MIRCEA DINUTZ
CE BINE E ÎN DEMOCRAŢIE!!
„Jos
dictatura!” mai strigă câte unul. Care dictatură?! Ăştia n-au
aflat că trăim într-o republică şi tot românul prosperă, care va să zică??!!
Sunt un om liber, eşti un om liber, mă rog, toată lumea e liberă!! Avem
partide, avem lideri, că – vorba unui personaj ilustru – „la
noi şefii de partide sunt ca vacile în India”... or asta nu înseamnă democraţie!??! Şi ce
ţară frumoasă!! Între patrie şi familie, mai că-ţi vine să o alegi pe prima,
cum bine zicea un monstru sacru al micului ecran:„Familia
e sfântă, pe când patria... cum să vă spun, patria e sacră!” Că bine le zice nea Mitică!!
Uite, de pildă, te afli în
trafic şi e unii nesimţiţi care nu te lasă să-i depăşeşti, nu sta pe
gânduri! Eşti liber să-i claxonezi, răguşit şi prelung, să-i înjuri de toate
cele (părinţi, rude apropiate, dumnezei şi patrafir) şi, după ce-ai epuizat
căile omeneşti de persuasiune, ieşi cu un levier şi-i aranjezi maşina
gospodăreşte, cu tact şi meşteşug:
întâi farurile, apoi parbrizul, în final treci la pumni şi picioare, dacă
îndrăzneşte să iasă din maşină cu gânduri necurate! Până să vină poliţia, tu
eşti departe, mulţumit de prestaţia ta şi de faptul că trăieşti într-o
democraţie (e adevărat, originală), unde poţi să te exprimi în toată
libertatea!
Aşa... ca Mircea Dinescu,
căruia i-a intrat în cap că între cârciumă şi televiziune nu e decât o singură
diferenţă notabilă: numărul de
privitori şi de gură-cască. Cu audienţa, nu-i vorbă, stă bine!! Sau ca ... „nemuritorul” Gigi Becali care împarte alese complimente spre
toate zările:„El m-a făcut oligofren (oare cine o fi fericitul părinte?), eu l-am făcut zdreanţă, dar... nu ne-am
insultat!” Acesta, şi nu numai el, îşi permite şi i se permite aproape
orice, pentru că banul te face puternic, iar puterea face legea. Ce-i drept,
fac legi şi cei din parlament, una după alta, de nu mai termină şi nu mai
înţelege nimeni nimic! Veselie mare, jigniri cu toptanul, ameninţări, scene de
bâlci... şi asta pe bani grei! Mulţi dintre aceia, care se agită atât de
gălăgios şi atât de puţin eficient, au destule pe conştiinţă: de la minciuni deşănţate, accidente
rutiere cu consecinţe grave, frauda măruntă până la afaceri necurate de mare
anvergură şi relaţii dintre cele mai dubioase cu lumea interlopă!! Când se
îngroaşă gluma, apare salvatoarea imunitate, ce-i apără de toate necazurile.
Dar ăstora, vorba unei distinse şi competente doamne, „nu
poţi să le ridici imunitatea nici cu viagra!”
O pregnantă
personalitate a lumii contemporane ne-a urat să trăim bine! Adică liberi,
fără povara unui cont în bancă, mereu cu grija zilei de mâine, de poimâine...
Bătrânii pensionari au libertatea să
protesteze în faţa palatului Cotroceni, dacă reuşesc să ajungă acolo pe picioarele
lor, poliţiştii au libertatea să dea de pământ cu caschetele în acelaşi loc,
mamele, însoţite de pruncii lor, pot să ceară, să strige, să blesteme, nu le
opreşte nimeni, oricum nu le aude cine trebuie. Ceva-ceva s-ar mai putea spera,
dar în 2012, când vor avea loc alegerile, când va porni din nou, cu un şi mai
mare avânt, caruselul minciunilor şi al manipulării, de-a dreptul contagios,
irezistibil! Oamenii, din toate categoriile sociale, vor fi din nou liberi să
creadă în promisiuni şi în pomeni electorale!!
E frumos în
democraţie!!... Elena Udrea e liberă să admire salvamarii, Elena Băsescu să
predea lecţii de limbă română la Bruxelles, Boc să-şi amintească de zilele
frumoase de la Primăria din Cluj-Napoca, Traian al II-lea să ofteze după nava
lui de curse transoceanice, profesorii după retribuţiile lor de-acum un an,
scriitorii după vremurile în care munca lor era preţuită cel puţin atât cât să
nu aibă sentimentul apăsător de marginalizare şi umilinţă... E adevărat, sunt
liberi să scrie orice şi oricât, fără să le aducă vreo atingere careva, mai
ales că, după cum merg lucrurile, toţi ceilalţi au suprema libertate să refuze
lectura cu un suveran dispreţ, că „doar
nu mâncăm cărţi” ori „o viaţă avem şi pe aia s-o pierdem cu fleacuri?!” O lume-tabloid şi Dumnezeul ei, Gugăl!!
Dar cel mai mare
avantaj al democraţiei în care ne îmbăiem de dimineaţă până seara rămâne
libertatea de a nu muri de plictiseală. Tot timpul se întâmplă ceva interesant: interpelări colorate în Parlament,
furturi de bancomate, violuri, abuzuri de tot soiul, violenţe, fraude de
milioane, conform principiului:„dacă
furi azi un ou, eşti un bou, dacă furi un milion, eşti bon ton!”, autostrăzi cât vezi cu ochii (împăienjeniţi), Europa stă cu ochii pe noi
şi ne admiră, au toate motivele!! Becalizarea ţării e pe cale să se
desăvârşească, conform ideologului de serviciu: „Eu
, la Avicola Iaşi, pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau!” Nu numai că a vrut, dar a şi putut!!
Puii ăştia s-au înmulţit văzând cu ochii, au ajuns găini ţanţoşe, nu se vede?
În sfârşit,
suntem liberi să ne dispreţuim ţara, să-l admirăm pe Patapievici, să vorbim cât
mai prost româneşte, să întoarcem spatele naturii şi Divinităţii, sufocaţi de
duhorile oraşului, murdărind tot ce a mai rămas nobil şi curat în fiinţa umană.
Nu ne mai rămâne decât să fim mândri de noi şi de existenţa noastră părelnică!
bârgãu, valeriu, n. 7 martie 1950, în satul Mileştii de Jos, comuna Parincea, judeţul Bacãu - m. 3 ianuarie 2006, Deva, judeţul Hunedoara. Scriitor. Fiul funcţionarului Nicolae Bârgău şi al Valeriei, casnică. Îşi începe studiile primare în satul natal, cu învăţătorul Ichim şi le continuă în satul Văleni, absolvind în 1965. În 1969 este admis la Şcoala Militară „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu a M.A.N., pe care o absolvă în 1972, fiind încadrat la Divizia 67 Mecanizată Brăila. Începe să scrie poezie la 13 ani, în 1969 debutând cu un grupaj în Ateneu, la recomandarea lui Ovidiu Genaru şi a lui George Bălăiţă. Colaborează la publicaţia Înainte, a Armatei a II-a, care în 1971 îi acordă Premiul pentru poezie. În acelaşi an e însă exclus din U.T.C. şi din cadrele active ale armatei, pentru că a adus critici vestitelor Teze din iunie de la Mangalia ale C.C. al P.C.R. privind ideologia, restrângerea şi controlul traducerilor din literatura străină. Trimis ca docher în Portul Brăila, este şicanat şi îndepărtat, găsindu-şi în 1973 un loc de muncă tocmai la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, singura unitate care l-a acceptat. Aici, devine membru al Cenaclului „Flacăra“ al scriitorilor din Hunedoara, dar după câteva şedinţe este exclus, pe motiv că purta barbă! La intervenţia poetului Neculai Chirica e reprimit în cenaclu, un an mai târziu primind Premiul I pentru poezie la Festivalul de Poezie de la Costeşti - Sarmisegetuza Regia. Suita recunoaşterilor continuă, în 1975 devenind laureat al Premiului pentru poezie al revistei Luceafărul, sub îndrumarea lui Ion Gheorghe începând o colaborare de durată cu publicaţia bucureşteană. Veşnic nemulţumit, în 1976 înfiinţează Cenaclul „Lupta“ al Sindicatului din Combinatul Siderurgic Hunedoara, militând pentru promovarea valorilor autentice. Îşi adună poemele în placheta Epistolele tânărului Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab (Deva, 1976), încercându-şi totodată şansele la concursul de debut al Editurii Cartea Românească, unde trimite manuscrisul Floarea soarelui sau Mâna de lucru. Premiat în 1977 de un juriu prestigios (Ion Caraion, Mircea Ciobanu, Marin Preda, Florin Mugur, Cornel Popescu), volumul va apare un an mai târziu, marcând astfel debutul editorial. Tot în 1977 devine laureat al ziarului Scânteia tineretului şi primeşte Premiului U.T.C. pentru poezie. Peste doi ani, C.C. al U.T.C îi acordă Premiul pentru Poezie pe anul 1978, fapt ce îl determină pe Ion Caraion să scrie în revista Luceafărul fulminantul articol Fabulosul râu, inclus apoi în volumul Jurnal I. Prestigioasa editură a Uniunii Scriitorilor îi publică, în 1980, cel de-al doilea volum de poezie – Alfabetul straniu în care vă vorbesc –, versurile sale începând să apară în mai toate publicaţiile literare ale vremii. Tot în acel an devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar Ion Caraion îi face acasă la el primele mărturisiri legate de viitoarea sa plecare din ţară, solicitându-i în acest sens asigurarea unui alibi. Îşi diversifică paleta editorială, publicând la Cartea Românească volumul de reportaje Jurnal de uzină (1981), urmat aproape an de an de noi şi noi volume: Tulburarea naturii (versuri, Editura Facla, Timişoara, 1982), Utopia profesorului Dunca (roman, în colaborare cu Neculai Chirica, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983), Plantele din fereastră(versuri, Editura Albatros, Bucureşti, 1984), Steaua de pământ (reportaje, Editura Eminescu, 1985), Noima de aur (versuri, Editura Cartea Românească, 1986), Poezii în zori (poezii pentru copii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988), Semne particulare (roman, Editura Facla, 1988). În pofida acestei ascensiuni rapide, are în continuare o viaţă agitată, în 1982 fiind exclus din colegiul revistei Ritmuri din Deva, pe motiv că a fost în relaţii de colaborare cu Ion Caraion, pentru ca doi ani mai târziu să devină preşedintele Cenaclului „Ritmuri“. Din 1984 şi până în 1988 participă la mai multe tabere de creaţie ale tinerilor scriitori, începând cu cele de la Oradea, Râmnicu Vâlcea, Focşani, Iaşi, Timişoara, Deva, Reşiţa, Suceava ş.a. Verva sa publicistică, depistabilă relativ uşor prin cele peste 2000 de articole, cronici literare, recenzii, opinii etc. apărute în ziarele Scânteia tineretului şi Scânteia, în revistele Albina, Argeş, Ateneu, Astra, Convorbiri literare, Contemporanul, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Orizont, România literară, Steaua, Tomis, Transilvania, Tribuna, Vatra ş.a., a fost nu numai remarcată, ci şi răsplătită cuîncredinţarea unor rubrici permanente. Astfel, în 1985, Ion Cristoiu îl invită să susţină rubrica de critică literară „Scriitorii tineri şi cărţile lor“ în SLAST,iar peste doi ani, prozatorul Vasile Sălăjan îi acordă în Tribuna rubrica de interviuri cu tinerii scriitori ai Generaţiei ’80, intitulată „Generaţie şi creaţie“. Rodul acestor ambiţioase întreprinderi va fi materializat, în primul caz, în volumul Generaţia ‘80: Precursori & urmaşi (Editura Călăuza, Deva, 1999), iar în cel de-al doilea va fi răsplătit, în 1988, cu Premiul pentru interviu al Tribunei. În 1989 are o nouă tentativă de a intra în presă, dar, ca şi în alte rânduri, este refuzat din pricina dosaruluiE declarat, în schimb „Om al anului pentru literatură“ şi prezentat în ediţia engleză din 1989 aWho’s Who International Authors and Writers. La finalul anului, pe 25 decembrie, participă la manifestaţia revoluţionarilor din Deva, fără ca ulterior să solicite titlul de revoluţionar, şi încă din primele zile ale anului următor lansează, împreună cu alţi colegi de scris, iniţiativa editării unui ziar independent. Dezamăgit şi dezgustat de reacţiile unora, împrumută bani şi, la 1 februarie 1990, înfiinţează Călăuza, primul ziar liber din judeţul Hunedoara, iar în 2002, publicaţia de reclamă şi anunţuri gratuite pentru Transilvania, Piaţa de Ardeal. Concomitent, pune bazele Editurii Călăuza, devenind director al publicaţiilor şi al editurii ce apăreau sub acest nume. În 1992 aderă la Uniunea Ziariştilor Profesionişti, publicând, la propria editură, volumul Sfârşitul lumii. Între 1994 şi 1996 e, totodată, director al revistei de cultură Constelaţia Dragonului, în acest din urmă an apărându-i volumul de poezii Apocalipsa după Valeriu (Editura Helicon, Timişoara) şi fondând revista de culturăArdealul literar şi artistic. În 1998 i se decernează Premiul „General Gheorghe Magheru“ al Fundaţiei cu acelaşi nume, urmat în 2000 de Marele Premiu al Societăţii „Mihai Eminescu“ din Sydnei (Australia) pentru poezie şi pentru revista Ardealul literar şi artistic. La rândul său face un gest de mare prietenie, îngrijind – împreună cu George Miţin Varieşescu – antologia poeţilor români din Australia şi S.U.A., Dincolo de orizont & Poeţi români din exil, apărută în acelaşi an sub egida editurilor „Mihai Eminescu“ din Sydnei şi „Călăuza“ din Deva. Prolificul scriitor e, de altfel, prezent nu doar în revista Mihai Eminescu din Sydnei, ci şi în alte publicaţii ale diasporei româneşti, între care amintim Lumina şi Tibiscus (Iugoslavia), Lumină lină (S.U.A.), Nistrul (Ucraina). În 1999 înfiinţează Tipografia Călăuza, iar peste un an lansează colecţia „Poeţi români definitivi“, destinată celor mai importanţi autori din ţară. Ca editor a publicat peste 350 de cărţi de poezie, proză, critică, teatru, istorie, dar şi lucrări ştiinţifice, manuale şi cursuri etc. În 2000, la împlinirea unei jumătăţi de veac, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu“ îi consacră biobibliografia Valeriu Bârgău la 50 de ani, sărbătoritul primind şi Ordinul de Merit „General Gheorghe Magheru“. În timp afost, de asemenea, inclus în antologiile Pasărea de foc (1975), Panteonul nestinsei iubiri (1978), Incursiuni în fantastica realitate (1982), Planeta cărbunelui (1984), Flori pentru mama (1997), Antologia copilăriei (1998) etc., dar şi în Dicţionarul scriitorilor bănăţeni (1996), Who’sWho International Authors and Writers (1989), Personalităţi băcăuane (2003) ori Dicţionarul general al literaturii române (2005). Ales în fruntea Asociaţiei Scriitorilor hunedoreni (2004), regretatul reprezentant al generaţiei optzeciste îşi mai văzuse publicate cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu (Directorul de conştiinţe, Editura Călăuza, 2003) şi antologia Alfabetul straniu în care vă vorbesc (Editura Cartea Românească, 2005) şi urma să definitiveze cartea de interviuri cu colegii de generaţie, care, ca şi noi, băcăuanii, deplâng dispariţia sa prematură.
Aflu cu stupoare că relicva Alecsandri a luat foc, în două rânduri, la început de an. Oamenii străzii sau cei puşi special să dea o nouă lovitură casei moştenite de la ilustrul poet au izbutit să-l facă fericit pe patronul italian, care, cu răbdarea chinezului, aşteaptă ca proprietatea să i se năruie. Iar aşteptarea o să-i răsplătească efortul financiar iniţial, întrucât o parcelă în buricul târgului se va vinde cu mult mai mult decât cere el acum pentru ce-a mai rămas din zestrea imobiliară a Bardului. Somn uşor, consilieri băcăuani! Mafia vă va fi recunoscătoare!
